Busuioc de provincie

Toamna îşi aruncă frunzele pe neşoptite, poleind cu auriul brun întregul oraş ce-şi caută parcă descumpănit identitatea. Dimineţile se reconturează într-o răceală uşor timpurie, cedând neputincioase în faţa implacabilului. În fiecare dimineaţă, în parcul din faţa Mănăstirii Bogdana, un bărbat fără vârstă, nebărbierit,cu hainele uzate şi trupul osos,  examinează o sticlă goală al cărui conţinut poate să fi fost sorbit cu voluptate în timpul nopţii. Cert este că în jurul orei 8.00, când trecătorii se grăbesc apatici spre slujbele lor, omul nostru posedă deja o infamă sticlă golită de conţinut. Pentru el starea aceasta pare a fi una dintre tragediile lumii. Of, Doamne, urmează o zi cenuşie în care trebuie să te trezeşti la realitate!- pare a spune bărbatul, jumătate revoltat , jumătate împăcat cu soarta. Ei, bine, ziua va fi plină de aventura căutării licorii, care îl va face oricum să uite totul - nevastă, copii, foame, părinţi morţi, şomaj… Şi câte altele nu ar fi de uitat!
Da, este ciudată şi oricum nedreaptă împărţeala lumii. Asta pentru că în vreme ce alte zeci sau sute de rădăuţeni trântesc plin de ei înşişi portierele maşinilor moderne, oricum cumpărate poate de la vreun talcioc, bărbatul din parc aruncă la coş sticla în care a fost băutura lui preferată. Zgomotul cu care aceasta se face ţăndări îl răzbună pentru toate lipsurile din lume. Câte nopţi nu a dormit? Câte nopţi a examinat atent şiretenia lunii? Câte nopţi şi-ar fi dorit să fi murit de mult? Nimeni nu ştie şi oricum pentru nimeni nu contează. Poate că în sinea lui a aflat deja care este esenţa vieţii acesteia, poate că în sinea lui a ajuns deja un înţelept şi totuşi pare nemulţumit de venirea toamnei. În curând va fi frig şi va trebui să caute alt loc în care să aştepte dimineţile,  pentru ca ritualul sticlei sparte să nu fie văduvit şi pentru că el ştie că odată ce ai intrat în vârtejul beţiei, nu te mai poţi întoarce!Te răsuceşti în hău şi poate că ai vrea să ieşi, poate că ai vrea să fii salvat… Însă oamenii râd de slăbiciunea ta şi nu pricep asta…
E toamnă, prieteni, într-un parc un bărbat îşi scrie povestea vieţii cu fiecare înghiţitură de tărie care îl coboară în vis. E o poveste destul de tristă, multiplicată fatidic la tiparniţa lumii. Oare nu cumva între învingători şi învinşi nu există decât o pojghiţă numită sensibilitate?

Henri Cartier- Bresson-The Eye of the Century

Toporașul albastru ( fragment din cartea ,,Inocența în stare de sclavie")

Treceam adesea pe strada Grânelor şi când ajungeam în faţa casei cu porţi albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simţind în creştet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau uşor şi eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar, doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic şi chipul rămânea în continuare nedesluşit.
E doar o părere,îmi spuneam uneori, îndreptând şi mai tare umerii, ca şi cum aş fi coborât de pe un podium.
Casa este imensă şi veche,pe la uluci, timpul şi-a aşezat amprenta tămâios-ruginie iar sus,sus,la mansardă grilajul are o broderie din veacul trecut.

Astăzi dimineaţă am ajuns din nou pe stradă,păşind  încet spre oficiul poştal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ‚,O clipă,o clipă!’’, am auzit glasul unei femei şi am întors capul, văzându-i faţa veştejită şi chipul aducând a portret de Van Gogh. ,,Intraţi o clipă ,vă rog!’’, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână şi introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. ,,Domnul vrea să vă vorbească!’’,mi-a spus, împingându-mă de data asta ceva mai uşor spre salonul cu uşă glisantă.
Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele,nu desluşeam prezenţa care îmi transmitea un fluid dintr-o lume trecută.  ,,Apropiaţi-vă!’’,mi-a dictat hipnotic ,de astă dată o voce cu un timbru grav ,bărbătesc, dar destul de cald ca să pot simţi un tremur ciudat în picioare.
Atunci l-am văzut. Era infirm,bătrân şi orb. Cu mâna stângă mi-a întins o ceaşcă de cafea şi o feliuţă de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deştepţi- am gândit pentru că aşa îmi spusese mie odată bunicul. ‚’’Carevasăzică aţi fost bolnavă.’’, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se uşor în ceaşca de sticlă. ,,De unde ştiţi?’’,am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul şi mi-a spus :,,De mult îmi doream să-mi citeşti chiar dumneata ceea ce scrii!’’.,,Scuzaţi-l ,e om bătrân,la 90 de ani…’’, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul şi cu glasul tremurat, străin parcă mie, am început să citesc. Omul şi-a scos ochelarii negri şi atunci i-am văzut ochii imenşi şi albaştri.

,,Dacă nu ai fi atât de slabă, ai fi chiar drăguţă!’’, mi-a spus, ţintuindu-mă cu privirea oarbă până în adâncul inimii.,,De unde ştiţi? Doar nu mă vedeţi!’’,am zis eu,sfărâmând şi ultima bucăţică de zahăr.,,Poate!’’, a răspuns, mulţumindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud dar suficient de elegant ca să nu şocheze.
M-am ridicat aproape ameţită şi omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul şi am păşit năucită în stradă.
Dintre degete, se ivea un toporaş fraged, albastru…încărcat de puritatea şi înţelepciunea unei vieţi petrecute într-un cărucior. Şi totuşi îmi părea mai fericit decât mine. ’’Poate,, l-am citat  în gând,îndreptându-mi spatele ca şi cum aş fi coborât de pe un podium şi aş fi primit cea mai frumoasă recompensă.
N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar însemna să forţez mâna destinului şi să mă întorc în timp pentru a doua oară…

©Francesca Woodman 

Fantasma de a exista (fragment din cartea" Inocența în stare de sclavie")

Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut  să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste, toţi scriitorii mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii peltice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam "Lupta cu îngerul"îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!
La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi,  când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?

Măsura înstrăinării

Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?
Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?
Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate. (fragment din cartea Inocența în stare de sclavie)

imagine- Eugen Atget

Răspunsul fără cuvinte

Într-o parte a lumii s-a născut un copil, printre miile de copii care aveau să fie fericiţi toată viaţa.
A mers la şcoală, iar părinţii iubitori au făcut din el un om mare. A absolvit facultăţi cât pentru cinci proşti, cu care să te iei la trântă, când vrei hârtii aşezate în ramă. Când treceai pe lângă el, trebuia să-ţi ridici cuşma ta  de ţăran. S-a însurat, a făcut prunci dolofani cu o muieruşcă bună de pus la rană. Omul nostru a avut un destin liniar. La moartea lui ,cineva a ţinut un discurs despre cumsecădenia locului şi în timp ce bulgării de pământ cădeau peste el , se auzeau doar cuvinte de laudă. Numai un cerşetor cu gura spartă s-a trezit vorbind aiurea: „Dar oare a avut suflet?,,- repeta zdrenţărosul. Bine că la întrebarea asta nu s-a mai sinchisit nimeni să răspundă, începuse ploaia şi lumea se grăbea să plece spre casă.
În altă parte a lumii, s-a mai născut un copil. Tatăl i s-a sinucis la vremea la care pruncul se căţăra prin copaci după mâţe pripăşite de aiurea.
Mama şi-a pierdut încetişor minţile  şi a uitat de copil. Cine să-l mai ducă pe la şcoli înalte? Poate că o fi  început vreuna şi chiar poate s-o fi isprăvit.  Nimeni nu ştie, cert e că a înţeles ce înseamnă mizeria şi a cunoscut cumplita cădere care îi este dată omului. Într-o zi, tot umblând pe căi bătătorite, l-a întâlnit pe Dumnezeu. „Ce plan ai cu mine, Doamne?’’, a întrebat. Tăcere. Domnul Dumnezeu nu dă răspunsuri în cuvinte. La un moment dat i-a venit timpul  să moară. Iar pe marginea gropii, un neica nimeni s-a trezit vorbind. „Se spune că omul ăsta l-a văzut pe Dumnezeu”. Se luminase parcă întreaga zare și nimeni nu ar fi vrut să mai  plece acasă. Murise, dar sufletul lui se simțea în verdele florilor, în albastrul cerului și în lacrimile oamenilor, lacrimi care păreau perle. (din cartea Inocența în stare de sclavie)

Robert Doisneau Photography 1951

Nesăbuința

April showers, c.1935 by Charles E. Wakeford

Acum închide-le pe toate și dă-le uitării. Ca și cum le-ai înmormânta. Jelește-le, udă-le ca pe florile de mireasă. Apoi trage capacul și pleacă. Doar știai că totul va fi așa. Doar știai că mușcătura de câine poate fi mortală. Ai acționat cu nesăbuință, crezând în demnitatea  omului, crezând  în prietenie, loialitate, în morală. Nu există. Trage capacul, udă-ți fața cu stropii de ploaie, scutură-te de scârbă și privește înainte. Găsește-ți locul. Trebuie să fie și locul tău undeva.

Dacă te arunci în gol

Day Of The Dead - Rebecca Litchfield

Nu ai de unde să știi ce-ți rezervă destinul. Accepți provocările. Vreau să vă relatez totul cât mai simplu, fără figuri de stil și fraze încârligate. Eu nu aveam de gând să rămân în orașul cu zece locuitori. Venisem din tărâmul cu șapte coline, unde, noaptea, se vede talpa lui Dumnezeu. Abia terminasem cursurile de actorie. Aveam o înfățișare agreabilă, așa că nu duceam lipsă de admiratori.
Pe el l-am întâlnit la o cafenea. Peste o săptămână, m-a cerut de nevastă. Măritișul îmi părea o prostie fără de margini, dar îmi doream sa fiu la casa mea, cum își dorește avarul luna de pe cer. Plângea cu lacrimi imense, iar declarațiile lui întreceau scenele pasionale din filme. Când m-a luat în brațe și a pășit peste prag, toată lumea a aplaudat, concluzionând că armonia noastră va fi durabilă.
El s-a apropiat și mi-a șoptit: ”Acum îmi porți numele, dacă nu mă asculți, te ia dracul!”. Pe mine m-au trecut fiorii, dar am continuat să zâmbesc. Destinul mă pocnise violent în moalele capului. Viața noastră a început cu dispute nerezonabile în diminețile în care nu avea niciun chef să meargă la slujbă. Bombănea ce bombănea, apoi trântea ușa și se întorcea seara. Beat criță. După o lună mi-a mărturisit că serviciul nu a existat niciodată. Stătuse zile la rând prin crâșmele de pe la marginea orașului.
Nu aveam bani de mâncare, asta era realitatea pe care trebuia s-o admit, zicea el răspicat, lovind bărbătește, cu pumnul în masa de sticlă. ”Dar mâncare să faci, că eu de asta m-am însurat!”, zicea dumnealui, cu o mină care nu prevestea nimic bun.
Hm. Am început să caut salvarea. Dar, uneori, fugind de un rău, te arunci în gol. Așa m-am agățat de primul venit. Al doilea venit, cum s-ar spune.
Continuarea pe
http://www.catchy.ro/atunci-mi-a-zis-ca-el-nu-are-nevasta-de-lasat/77218

Cu alegătorii nu te poți pune

Domnul P. a fost cândva politician. Dar credeţi cumva că morbul politicii îţi iese uşor din sânge, credeţi cumva că te poţi opri vreodată din dorinţa de a răsturna lumea şi de a muta soarele de pe cer? Odinioară, P. îşi deschisese o afacere imobiliară care îi mergea scârţa-scârţa, dar care îi asigura bănuţul pentru covrigul de dimineaţa şi pentru cartofii uscaţi de la prânz (îngurgitaţi, ce-i drept, la restaurantul cu mese şchioape de pe colţ). Seara, he, he,he, prietenul nostru îşi permitea câte o amantă focoasă, cu care discuta despre iminenta căsătorie, bazată pe dragoste, încredere şi cămăşi albe, apretate.

Domnul P. era un om subţire, îmbrăcat mereu la patru ace, căci aşa trebuie să fie un politician, da, da, politica, spunea el, nu poate fi privată de mirosul de parfum, de servieta diplomat şi de pumnul dat în masă în momentele cruciale. Vedeţi, dumneavoastră, dragii mei, P. ştia ce vrea de la viaţă şi, în momentele de întâlnire cu metafizica personală (chiar așa!), omul nostru pierdea ceasuri la rând în cafeneaua din blocul turn, privind de sus, de sus, oraşul aflat la degetul lui mic. Era, mă înţelegeţi, consilier orăşenesc şi, în mintea lui, fiecare fir de praf care zbura împotriva vântului trebuia distrus, trebuia creată o nouă ordine în comunitate, străzile aveau nevoie de alte denumiri, linia ferată nu, nu-şi mai avea rostul. (Chiar şi luna, luna asta ar trebui poziţionată altfel, – îşi spunea el) Ei, ei, să fii parlamentar nu-i mare lucru – îşi zicea – căci în Parlament poţi dormi sau răsfoi ziarele, dar un consilier de rangul lui este supus oprobriului. Cu alegătorii… nu te poţi pune, mai ales când dai piept cu ei zi de zi şi când responsabilitatea e gata, gata să-ţi frângă coloana vertebrală.



De când se ştia pe lume, P. era un romantic, aşa că între o vânzare de apartament şi o întrunire politică, mai găsea vreme pentru însăilarea unor versuri, pe care nenorocitele de ziare ar fi trebuit să i le publice pe prima pagină, dar nu şi nu, pentru că, ştia el, fiţuicile astea au în spate o adevărată mafie. Când cineva vrea sa te lucreze, te lucrează oricum, călcând cu cizmele talentul tău inconfundabil… şi asta numai şi numai pentru că eşti politician. Ei, nişte scârbe şi ziariştii ăştia, repeta, cu conştiinţa că nu poţi să fii profet în satul tău, dar când ai valoare, (şi lui îi spuseseră atâţia că are, ce naiba!) istoria te recuperează!

Cât să fi trecut de la schimbarea guvernului? Un an ? Zece ani?Continuarea pe http://www.catchy.ro/habar-n-aveti-cate-riscuri-implica-sa-ai-o-puiculita-de-amanta/76619

Superbul Cavaler de Soroceanu din Rădăuții Bucovinei

Am să vă spun o poveste veche de o sută de ani și mai bine.

„Frumoasa din Frumosu” o dezmierda Dionisie Cavaler de Soroceanu pe soția sa. Din anul 1788, în familia Soroceanu se  moștenea titlul nobiliar . Leontina  era cu adevărat izbitor de frumoasă. O fotografie veche ne-o înfățișează purtând flori în păr și șiraguri de perle la gât, zâmbind cu ochii, așa cum îi stă bine unei femei delicate. Avea să vadă casa în care urma să-și petreacă restul vieții chiar în ziua nunții, când la poartă o aștepta o fanfara militară.„Frumoasa din Frumosu” se căsătorea cu Dionisie Soroceanu .Aveau să îi aibă ca moștenitori pe Adonis,Virgil și Veronica. Superba vilă ,,Veronica” încântă ochii trecătorilor, plină de mister și patină veche.

      

„Frumoasa din Frumosu” o dezmierda Dionisie Cavaler de Soroceanu pe soția sa. Din anul 1788, în familia Soroceanu se  moștenea titlul nobiliar . Leontina  era cu adevărat izbitor de frumoasă. O fotografie veche ne-o înfățișează purtând flori în păr și șiraguri de perle la gât, zâmbind cu ochii, așa cum îi stă bine unei femei delicate. Avea să vadă casa în care urma să-și petreacă restul vieții chiar în ziua nunții, când la poartă o aștepta o fanfara militară.„Frumoasa din Frumosu” se căsătorea cu Dionisie Soroceanu .Aveau să îi aibă ca moștenitori pe Adonis,Virgil și Veronica. Superba vilă Veronica încântă ochii trecătorilor, plină de mister și patină veche.

Dionisie Cavaler de Soroceanu s-a născut la 25 septembrie ,1872,în Călineștii lui Cuparencu. Era fiul preotului Gh Soroceanu din Ciocănești. În1888, a absolvit Gimnaziul Superior din Rădăuți. A fost învățător vreme de 40 de ani. L-au purtat pașii pe drumuri precum Vicovu de Jos,Horodnicu de Jos ,Marginea. În 1906, învățătorii din Rădăuți i-au încredințat doleanțele lor,așa că pentru șase ani avea să-i reprezinte la Conferința pe țară. Anul 1907 a fost efervescent. Împreună cu alți confrați a pus bazele organizației profesionale a învățătorilor din districtul Rădăuți. Organizația se numea Reuniunea învățătorimii din distr .Rădăuți. A fost ales președinte. În 1908, avea să-și dea adevăra măsură. Căpitanul austriac al districtului Rădăuți îi propunea să sărbătorească, printr-o manifestare, 60 de ani de la urcarea pe tron a împăratului Frantz Josef I. Dionisie Soroceanu a organizat o serbare românească. Muzica fanfarei militare, venită din Fălticeni se auzea până sus,sus în văzduhuri. Era în luna lui iunie . Rădăuții răsunau de valul ariilor românești și a cântecelor naționale. „La câteva zile însă, numai ce s-a trezit domnul Soroceanu chemat la Prefectură, pe atunci Căpitănie, unde căpitanul măsurându-l cu o privire plină de fulgere l-a întrebat: Acum ce mai ai  de gând să faci cu reuniunea dumitale, în județul Rădăuți, după cele petrecute cu sărbătorirea împăratului?Vroiești poate să romanizezi județul??Să nu uiți că încă nu te afli în România!!!” Aceasta este mărturisirea documentelor. Cavalerul Soroceanu nu s-a înspăimântat ,ci și-a văzut mai departe de opera începută. Au trecut 107 ani. Pașii lui Dionisie Soroceanu se aud parcă târziu în noapte pe strada Vasile Conta. El,cel care și-a dorit emanciparea sătenilor, de undeva, din sobrietatea lumilor paralele își ține fruntea sus și inima dârză.  Oameni fără de seamăn au trăit în Rădăuții Bucovinei de odinioară! O strănepoată a lui Dionisie Soroceanu ,superba Iulia, povestește :„Au trăit frumos și s-au iubit cu adevărat. După moartea lui, străbunica l-a plâns în fiecare seară și-mi amintesc adesea  că se ruga s-o strângă Dumnezeu mai repede, să ajungă sa fie cu el, dincolo.” 
Oprește-te,călătorule, și citește această poveste. De dragoste,de demnitate,de mândrie națională.