vineri, 26 iunie 2015

La dans... cu lupii

 Hm,când credeai că poți să respiri... se și adună lupii lângă tine.Te-ar înșfăca, dar îți zâmbesc! Hai!La dans,lupilor! Am văzut prea multe vietăți înfricoșătoare ca să-mi mai fie frică!


miercuri, 24 iunie 2015

Prăpastia din lume

Să răstorni tipare? Să desființezi reguli?Să-i dai lumii cu tifla?Să râzi în hohote de meschinărie,prostie,zgârcenie,bârfă și lașitate.Râzi ! E tot ce ți-a rămas!

marți, 23 iunie 2015

Trebuie să vrei

La 50 de ani, în adâncul ființei lor, femeile privesc mâhnite spre trecut. Dacă nu ar mai exista oglinzi, nici agitația provocată de puștoaicele în fuste scurte, femeile de 50 de ani ar respira ușurate.
La 50 de ani, bărbatul merge alături de nevastă și își spune de o mie de ori ”Îmbătrânește, îmbătrânește!”, de parcă el ar rămâne tânăr. La 50 de ani, femeia se gârbovește pe dinăuntru, umilită de copii .”Vai, dar ce ți-a mai trebuit rochia asta nouă?”, întreabă, câteodată, o fiică răsfățată, pe care ai crescut-o cu greu.
La 50 de ani, începi să te îngrași, îți pipăi pielea de pe gât de o sută de ori dimineața. Știi că el vine de la alta, mai tânără decât tine cu douăzeci de ani, te faci că nu-i simți parfumul străin, joci teatru pentru că ți-e teamă că deschide ușa și pleacă. Lumea bărbaților te aruncă la colț. Nu mai ești bună. Doar prăjitura făcută de tine contează, doar cămașa apretată și nepoții lăsați la tine de câteva luni. Tu, femeie frumoasă, femeie cu înțelepciune, tu, care atâtea știi, comoară de lumină, de speranță și adevăr, ești dată la o parte. Continuarea pe http://www.catchy.ro/am-50-de-ani-si-el-39/75808

luni, 22 iunie 2015

Nu, nu, vă rog! Nu vă îndrăgostiţi de Bucovina!





Nu, nu, vă rog! Nu vă îndrăgostiţi de Bucovina!
E o dragoste care poate distruge şi pe care nu şi-o pot asuma decât căutătorii în stele ori pescuitorii în ape tulburi. Aici, în dreptul inimii mele există un semn, al cărui tâlc nu-l pricep încă.  Nu e dragoste, căci apăsarea ar fi suportabilă. Este poate doar fascinaţia stranie a vidului, mai amară decât moartea şi mai frumoasă decât iubirea împlinită.
Privesc adesea chipurile obosite ale oamenilor săraci, mintea mea developează neîncetat clişeul amărui al neputinţei lumii, al abdicării noastre în faţa nevoilor umane. Agăţat parcă de un colţ de pâine, un bătrân hoinăreşte zilnic pe străzi, cu ochii încercănaţi şi privirea hăituită. Copie la indigo a altor bătrâni, omul acesta este în fapt mai puternic decât bogaţii lumii. Bucuria de a trăi are pentru el o altfel de dimensiune.
Bucovina îşi ascunde săracii în faldurile trecutului, retuşând  prezentul cu paginii stranii de istorie. Bucovina seamănă uneori cu o frumoasă domnişoară bătrână, pe care pretendentul pare să o fi părăsit tocmai înainte de a fi ajuns la altar. Ce blestem poate fi mai mare decât să trăieşti cu o dragoste fără de răspuns, iar  cuţitul fantasmelor ei să ţi se răsucească în suflet sute de ani? Dacă  preţul nemuririi constă în valoarea tributului plătit, cât poate omul amâna revolta care i-ar putea aduce pacea uitării? Aţi fost vreodată la Rădăuţi? Aţi mirosit cumva parfumul unor străzi care te pot prinde fatal în vraja tăcerii lor? Departe,departe de tot, acolo unde se aşază harta în cui (după o zicere prăfuită…) oraşul îşi trăieşte liniştea aparentă, ca un cerb rănit ce-şi odihneşte trupul sub hipnoza frunzelor.Lucrez în biblioteca oraşului, repliindu-mi destinul tragic pe labirintul paginilor de carte. Număr dimineaţă de dimineaţă morţii din viaţa mea, căutându-mi rostul într-un miez destul de ermetic. Nu, nici un om nu moare atâta vreme cât nu este uitat. Nici un ţinut nu poate fi îngenuncheat atâta vreme cât respiră sub demnitatea trecutului. Odinioară, trăsuri cu scaune de pluş, purtate de cai nărăvaşi străbăteau într-un ceas distanţa Rădăuţi – Cernăuţi .
Astăzi, istoria îşi ţese capcanele, prinzând în cerc realităţi devenite legende. Ce am fost şi ce suntem? Ce sunt şi ce am fost? Nimic mai mult decât bătrânul sărac rătăcind pe străzi, care nu şi-a pierdut însă grandoarea visului. La urma urmei, preţul nemuriri ţine de puterea noastră de a visa şi de a sta cu demnitate în genunchi. Pentru mine nu există nici o graniţă. Noapte de noapte mă întorc în caleaşca trecutului şi parcurg în voie distanţa Rădăuţi-Cernăuţi!
http://www.revistanoinu.com/spune/diploma-de-atentie/pretul-nemuririi
 ( text scris în iunie,2007 )

duminică, 21 iunie 2015

Sideful iubirii

Sideful iubirii

În încăpere aerul era apăsător, căldura devenea abia suportabilă și așternuturile gălbui păreau decupate din secvențele de război sau din casele mici ale săracilor îmbăiați doar cu leșie sau oțet. Viață, câte lecții mi-ai dat! Stăteam și eu pe patul acela de spital de vreo câteva zile, ascultam gemetele bolnavilor până târziu în noapte. Uneori se auzeau zgomote hărști, hârști, iar doi bărbați soseau cu targa și mai scoteau pe cineva din salon. ,,Gata,ai terminat cu impozitele!”, chicoteau. Oameni învățați cu spectrul morții! Asistentele făceau totul în liniște pentru a nu crea panică. ”Nu-i nimic!”, șoptea îngrijitoarea mai vârstă, iar pacienții se întorceau în saloanele lor smeriți dar bucuroși în realitate că nu le sosise lor ceasul. Eu aveam în cap ”Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann și oricât aș fi încercat să cred că nu mi se întâmplă mie varul de pe pereți se scorojea, depunându-se în straturi pe noptiere. Mă ciupeam de mână și înțelegeam că nu e vis. Eram eu, în România. Da. Dincolo de literatura mustind în sertare. Femeia de lângă mine avea fix vârsta mamei mele. Mă cuprindea o tandrețe stranie când întindea mâna cerându-mi apă, rugându-mă să-i dau prosopul sau mai știu eu ce. Iar lucrul acesta se repeta de zeci de ori până la extenuarea mea. În definitiv, eram un bolnav amărât care ajută alt bolnav năpăstuit. Dar amărăciunea femeii surclasa toate încercările mele de abandon.  ”N-oi fi eu asistentă pe aici!”, mormăiam în clipele de slăbiciune totală, când firea mea ceda și un tremur nervos nu-mi dădea pace. Bătrâna ținea strâns telefonul mobil și chiar dacă ar fi vrut cineva să o ușureze de povara închisă în carcasa cu taste, nu avea nici cea mai mică șansă de reușită. Când ești neputincios și un fulg ți se pare o piatră.”Trebuie să mă sune fiica din Germania!”, zicea, repetând din când în când numele fetei :,,Elena…”.  Cineva îi adusese vestea că Elena va veni din Germania, unde plecase de mai bine de un an. Banii o scoseseră din țară pe tânăra fată. Bătrâna era pe patul de moarte și acum orice minciună era binevenită. ”Elena vine mâine!”, o duceau cu vorba unul și altul. Bătrâna mă fixa cu privirea ei cenușie și atunci știam că vrea să o ajut să se ridice. Habar nu aveam de unde căpăta totuși o asemenea forță în braț ,căci își încleșta degetele strângându-mă, învinețindu-mă cu repeziciune. Nu mai puteam să fac față. Am cerut în miez de noapte să fiu mutată în alt salon, cu un gol enorm în suflet și cu amarul că mama mea ar putea suferi astfel. O clipă, m-am uitat peste umăr și am întâlnit ochii rugători ai femeii, ca și cum ar fi vrut să-mi încredințeze un secret. Dar nu a trecut multă vreme și am vrut să revin în camera cu miros respingător și lumină obscură. Mă acomodasem în patul meu, ca un melc în cochilia sidefată. Femeia se liniștise ori cel puțin așa părea, iar eu gândeam că noaptea mea nu va mai fi agitată. Am stat un timp încercând să ațipesc, dar un gând m-a străpuns ca o lamă fierbinte. M-am ridicat, încercând să ascult respirația femeii. Nimic. Am smuls ușa, alergând spre camera de gardă ”Dar bătrâna din salon?Este bine?”, am strigat.”A, nu trebuia să intrați”, a țipat și mai tare o femeie îmbrăcată în alb, cu fața înspăimântată de tremurul meu. Bătrâna murise așteptând să sune telefonul, așteptând să intre pe ușă fetița plecată în Germania.
Am scris aceste rânduri pentru mama mea,Elena.(Ce coincidență de nume!) Toate femeile au fost odată tinere și poate foarte frumoase. Au purtat perle și au râs cu capul dat pe spate, privind lumina strălucitoare a dimineților. Când le fugeam din față prin parcuri (noi, copile fiind) alergau disperate să ne ajungă.  Acum, cele care mai sunt în viață, au nevoie de mângâierea noastră .Cât mai avem timp,cât mai avem timp să ne întoarcem la ele. Eu nu mai am la cine mă întoarce. Nici o iubire nu se aseamănă cu iubirea dintre mamă și fiică. Port pe buze sideful acestui adevăr.

L-am căutat în toți bărbații


Îl iubeam mult.Era slab și înalt ,cu ochii verzi,ochi cum nu aveam să mai văd vreodată.Îmi spunea că sunt o prințesă.Tata.Aveam 16 ani când s-a așezat pe scaun trist și mi-a spus:"Sunt bolnav"."Ce ai tată?",m-am speriat eu. "Mă doare inima!", a răspuns. Eu am îndreptat palma mică în dreptul inimii tatei fără să pricep.Ce frumos vorbea tata în biserică, vorbe meșteșugite care îți pătrundeau în vene.Oamenii îl ascultau vrăjiți. Apoi tata a început să fie din ce în ce mai abătut." Vreau să mor " , mi-a spus când, tremurând, încercam să-l dau jos din ștreang.O dată, de două ori, de trei ori. Într -o zi, doctorul, ștergând praful strâns pe o carte, fără să mă privească, mi-a zis:"Oricum o va face.Mai devreme sau mai târziu, o va face." Tata. Fragil pe dinăuntru, ca o pasare rănită. "Trăiește pentru mine, tată ",îl rugam. N-a putut. Când a făcut gestul acela teribil ,și dus a fost pentru totdeauna , m-am înfuriat că nu m-a iubit destul.Și gloata care striga: "Fără preot,fără preot!" .Și eu târându - mă în urma sicriului înmormântat undeva la marginea  pădurii. Zeci de frunze moarte pe tălpi! Mi-a trebuit o viață să pricep cât suferea și cât mă iubise.Apoi l-am căutat în toți bărbații cu ochii verzi pe care i-am întâlnit ,m-am oprit fermecată ori de câte ori mi se spunea " prințesă ".De sute,de mii de ori m-am privit în oglindă speriată că semăn cu tata.Un timp, oamenii șușoteau zicându -mi "fata nebunului".Acum pot să scriu această istorisire, eliberându - mă de trecut.Oricum ,când se sinucide un om, tata moare pentru mine din nou.Dar pot să-i mulțumesc tatei pentru splendoarea cuvintelor,pentru inima pe care mi-a dat-o.Tată, au trecut anii! Lumea nu s-a schimbat.Te așază la zid dacă nu ești puternic.Nu mi-e rușine că sunt fata nebunului. Rămâi cel mai frumos om din viața mea.Uneori și pe mine mă doare inima Atunci scriu.E arma păstrată de la tine.E arma nefolosită de tine .Știu că în felul acesta și tu,tată, trăiești.Să fii uman nu este la îndemâna oricui.

Fantoma de la parc


Spargerile sau tâlhăriile la drumul mare au fost evenimente prezentate îndelung pe la televiziune sau prin ziarele obosite de atâta politică sau promisiune deșartă. Sărăcia împinge omul la fapte necugetate, iar când foamea dă de-a dreptul consecințele sunt dezastruoase. Te gândești îngrijorat că oriunde și oricând se poate întâmpla ceva neplăcut. ,,Frica păzește bostănăria” sau modifică nedorit conștiințe. Parcul, parcul de la lac,așa cum i se spune, parcă ar fi o ușă veche din lemn lăcuit și lucrat cu dalta. Răsucești cheia imensă filigranată, deschizi ușa și ieși din timp. Cheia este grea și nichelată și abia de poți învârti mașinăria timpului. Parcul, care odinioară era de poveste, pare cumva decupat dintr-un film cu final neașteptat, cu aceiași actori care își joacă spaima, încercând să simuleze relaxarea. Ieri dimineață, traversam parcul descărnat de verdeață, decolorat de ceața iernii, copleșit de mâzga prelinsă peste băncile rămase întregi. În fața mea mergea o femeie măruntă, grăbind pașii, strângându-și paltonul pe lângă trup, lipind palmele peste buzunare. Nasturii mari îi dădeau de furcă. Parcă ar fi vrut să-i ascundă, parcă ar fi vrut să se facă nevăzută cu tot cu paltonul vișiniu.  Cu mișcări nervoase întorcea din când în când capul, anume pentru a vedea cine e în urmă. Eu preluasem din neliniștea femeii și mă uitam și eu în urma mea spre bărbatul care mă secunda. Era destul de bine făcut, om aranjat, cu stare,vezi bine. Ditai vlăjganul împrumutase și el din temerea mea, așa că privea și el spate, ca și cum pe toți ne-ar fi urmărit o fantomă. Printr-un gest reflex îmi dusesem mâinile la buzunare. Doamne,așa arată sâmburele nebuniei colective! Căci la capătul parcului nu era nimeni ! Numai Dumnezeu știe de ce ne panicaserăm cu toții, dar niciunul nu  conștientiza că doar griul dimineții  își trăgea ciubotele peticite și ne urmărea persuasiv. Dacă  frica e o stare pe care o poți transmite, la ce nivel subtil poate fi omul manipulat pentru a i se câștiga încrederea sau bunăvoința? Multe dintre gândurile pe care le avem nu sunt ale noastre. Nici opțiunile nu ne mai aparțin. Ne pierdem identitatea, strigând că avem identitate. Ne aliniem în pluton și zâmbim frumos,facem ce trebuie făcut, acționând împotriva noastră. Un parc transformat într-o cheie imensă îți poate aminti că nu mai ești tu, că nu mai știi ce vrei sau că nu ți-ai urmat calea până la capăt. Și e trist să constați că nici măcar nu ai avut de ales.

luni, 8 iunie 2015

Seninătate

Septembrie se simte la începutul lui iunie.Frunzele se rostogolesc pe asfalt într-un zâmbet fragil.Cum se duce vremea noastră!Câțiva copii tuciurii tocmai au trecut pe lângă mine.Povestind cu gura până la urechi,ciupindu-se ,râzând.”Mamăăăăă,da ci faci? Ți rușîne cu noi? Da?”,o tot necăjeau pe femeia care îi lăsase în urmă.Brusc, am simțit un soi de invidie tandră,dacă pot spune așa.Păreau să nu se sinchisească prea mult de sărăcie,de nesiguranța zilei de mâine.Aș fi vrut parcă să schimbăm rolurile. Să mă pot bucura și eu în voie de seninătatea clipei,de splendoarea zilei de vară.

Iubire nepământeană

thomas mackenzie ,,Aladdin” 1919
Ne întâlnim în fiecare dimineață de ani de zile, în același punct. El, din ce în ce mai adus de spate, cu fiecare an cu părul mai cărunt, dar purtând același pardesiu și aceeași sacoșă uzată. Cineva îmi spusese cândva că merge zilnic să-și viziteze mama, care zace la pat de vreme îndelungată. El bătrân, cu o mamă bătrână. El împovărat de viață și cu o mamă fără zâmbet. El fără bucurii, ea doar cu bogăția amintirilor. Știam că îi duce lapte proaspăt cumpărat de la femeile cu mâini bătătorite și mă impresiona extraordinarul devotament al omului față de părintele său. Povestea copilului bătrân se decupa de pe un fundal încărcat de nepăsare, intoleranță, vulgaritate, bani aruncați pe lucruri inutile, discursuri bune de amăgit poporul, căderi și măriri, care îți lasă un gust amar. Toate veneau de-a valma, dar bătrânul părea de neclintit . Soseau primăverile cu miros de ghiocei sau verile cu arșița insuportabilă. Soseau și iernile cu gerul proverbial al Bucovinei, dar bărbatul trecea prin același loc, la o oră exactă. Eu socoteam în mintea mea câți ani ar putea avea bărbatul și, la urma urmelor, vârsta mamei îmi părea imposibilă. Știu eu ?Poate vreo 95 de ani? Sau poate 100? Dar unele femei devin de tinere mame – îmi spuneam - și atunci vârsta femeii părea cumva rezonabilă. Aș fi vrut să-i vorbesc omului. Să-l întreb de sănătate sau de viață ori pur și simplu să-i dau binețe. Privea prin mine,ca și cum pe stradă ar fi fost singurul trecător sau oricum larma orașului nu conta. Ieri dimineață, l-am oprit pur și simplu, deși admiteam că ar părea prostește să întreb:”Ce mai face mama dumneavoastră?”, i-am spus eu. O clipă, am deslușit un zâmbet îngăduitor și înduioșător de uman . Fără resentimente, mi-a spus :” Mama mea…Păi, eu am atâția ani,aș putea să vă dau și dumneavoastră!”. ” Aaa ,a murit” , am adăugat eu. ,,Și acum unde mergeți?”, m-am dus mai departe, cu acea curiozitate amară. ”Acum mă duc să mă rog pentru ea!”, a răspuns. Era o dimineață friguroasă, orașul întreg părea să înghețe. Dar inima caldă a bătrânului parcă topea tot răul care ar fi putut să se nască. Ascultă, lume care te zbați, aceste cuvinte:”Mă duc să mă rog pentru ea!” Doar nici o femeie din lume nu-ți poate dărui iubirea nepământeană a mamei.

Sub o lespede grea

Când a coborât din tren m-a luat de umeri şi m-a privit drept în inimă. Pentru întâia oară am simţit că nu mai pot ascunde spasmul ventriculelor. Ca la ecograf, când un medic miop, cercetând atent, clatină din cap şuierând acel ,,Daaa!”, despre care nu pricepeai niciodată dacă te condamnă la moarte. ,,Daaa!”, a zis şi el, prinzându-mi mâinile. Amprentele lui miroseau a mălin. Mai degrabă eu toată mă strânsesem în palmele lui .M-a tras în taxi şi îl aveam în faţă, aşa cum îl descoperisem pe afişe sau pe coperţile cărţilor. ,,Ah!”, am ţipat în interiorul meu. Căci, uitându-mă la el, nesăturându-mă de fiinţa lui, o clipă l-am pierdut sub roţile taxiului. ,,Tremuri, iubita mea!”, mi-a spus, neştiind că pentru mine el în fiecare clipă moare şi că învie tot de atâtea ori, ca un mort pe care îl crezuseşi sub o lespede grea şi-ţi apare deodată în prag şi rămâi paralizat de bucurie şi spaimă. Iar când m-a împins în holul hotelului, m-a învăţat să văd cu ochii lui. Uluită, mi-am dat seama de splendoarea luminii de care mă poticnisem ca de-o noapte covârşitoare. Am început să mă tem că-l voi pierde, grozav am început să mă tem, fir-ar al dracului, şi mi-am scos inima ca şi cum aş fi rupt zdreanţa de pe-o păpuşă. Îmi împletisem două codiţe din sufletele noastre, jucându-mă cu un ursuleţ împrumutat de pluş. ,,Nu-ţi fie teamă, iubitul meu”, i-am spus, ascunzându-i toate ridurile sub pernă. ,,Bătrâneţea e doar o oboseală, o să-ţi treacă”. Şi, deodată, aproape de noi sau chiar în noi, s-a frânt ceva. Nu ştiu, poate veioza sau chiar fereastra deschisă spre peretele îndoielii noastre, oricum, am simţit o tăietură în umăr şi am vrut din nou să fie linişte. ,,Ce fragil e totul!”, am spus. ,,Facil?”, s-a cabrat el, neînţelegând că mă iubeam cu un mort, căruia îi purtam greutatea pietrei pe care o dăduse la o parte. ,,Lasă-mă să te privesc”, a şoptit. Mi-am acoperit chipul, căci în adâncul sufletului meu mi-ar fi văzut unghiile pline de pământ. ,,Ai ochi de nebună”, a râs. ,,Tu eşti povestea lui Marquez; «Ochi de câine albastru»”. Întinsă pe pat, capul îmi căzuse din umeri, nu alta. Şi printre ridurile ascunse tăinuisem cuţitul din mângâierile mele. ,,Tu dormi în noaptea asta atât de abruptă !”, a ţipat el, lipindu-mi cu sărutări capul de trup, vitrificându-mă, reîntregindu-mă vertebră cu vertebră. ,,Cum mi-am pierdut eu capul, iubindu-te pe tine”, am plâns. Şi, când m-am trezit, încăperea se balansa limpede. Şi oricât aş fi căscat pleoapele, pentru ca întoarse înăuntru să nu-şi cerşească disiparea, oricât mi-aş fi masat tâmplele spunând ,,Nu, nu” dorinţa de a-l ucide era acolo, clară, intensă, adâncă. Căci, dacă aş fi văzut pata de sânge pe cearşaful alb, s-ar fi isprăvit cu disperarea de a-şi repeta de o mie de ori ,,Am şaptezeci de ani, iubito!”. Mult mai echitabil ar fi dacă ni s-ar lua totul dintr-o dată, gândeam. ,,Să fugim”, am tresărit. De fapt n-am vorbit eu, ci ucigaşa ,care îşi mai lăsa răgaz de căinţă. Şi mi-am dat seama că doi oameni mă urau: el şi femeia din încăpere, umbra din mine care îl preţuise mai mult decât îşi venerase Dumnezeul. Iar când ne-am despărţit în gară, eu, parcă, jumătate asasină, jumătate prostituată… ,,Eşti pură, iubita mea!”, a murmurat. Şi dacă frica s-a dislocat de stupoare, uram că se va întoarce cu pământ pe buze. ,,Daaa!”, a spus ca despre o sentinţă care te trimite la execuţie. Urcam în tren sau aveam să aştept în gară secole la rând? Acolo, pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul de a nu mai şti care eşti tu şi care este celălalt. Şi pentru ca această echivalenţă să fie suportabilă, ce mai contează o sută sau două de ani, când n-ai fost în stare să-ţi duci nici crima ,dar nici iubirea până la capăt?

Blestematul aproape

Poate că existau clipe în care sentimentele mele se conturau. Aproape că le pipăiam cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul. Dar lumina dura puţin. Ca o ameţeală, ca un pas şchiopătat de vals, ca o lovitură surdă în creştet. Îmi era sublim de scârbă. Mă agăţam, cu bucurie speriată, de primii fiori din fereastră. Îmi scuipam plămânii; „Mă duc naibii pe copcă, iar voi mă priviţi cu ochii holbaţi “, repetam. Trăiam – fără îndoială – un act ultim. Nu trebuia decât să mă clatin şi viaţa ar fi şters-o din mine. Aş fi rămas o păpuşă tâmpită care n-ar fi meritat nici descompunerea. Prin bronhiile mele curgea sepia. Viaţa deja exulta lângă mine. Şi pe urmă, ei, cu feţele neridate , cerându-mi aia şi aialaltă. Nu că eram o bibliotecară a dracului de deşteaptă sau mai ştiu eu cum. Dar aduceau ceva prostesc de sufocant. Odată, unul mi-a oferit cinci crizanteme mari cât nişte caracatiţe. Eu credeam că vietăţile submarine trebuie să fie imense. M-am dus la baie şi am vomitat. Nu pentru că aş fi fost bolnavă şi n-are rost să vă mai zăpăcesc fiindcă sunteţi sătui de experienţe bizare. Eram pe cale să mă liniştesc oarecum când lucrurile s-au încurcat şi mai tare. Iar mamei mele îi strigam în gând: „Uite, eu iubesc un bărbat cu zece ani mai bătrân decât tine!”. Dar ea nu-mi mai descifra tainele fiindcă ar fi râs cu capul dat pe spate, cum făcea când vărsam laptele pe braţe. „Hai, că ai luat-o razna rău!”, mi-ar fi spus. Da, aşa. De unde să ştie ea cum anume răsărise bărbatul meu? Îi ziceam astfel, indiferent că habar n-avea. Fac prinsoare că nici despre bătrâneţe nu ştia mare lucru. Inima lui era o rochie catifelată cu care aş fi vrut să mă mândresc. Şi pe urmă, mă întrebam cum m-aş zăvorî în cameră, îmbufnată, dacă m-aş rătăci în casa pustie. Dar dacă ar fi fost altfel şi, tiptil, m-aş fi băgat în patul lui iar unul dintre noi – da! – ar fi murit atunci? Mă înfiora gândul acela şi anume că, dacă n-am fost prima femeie din viaţa lui, atunci cu siguranţă puteam să fiu ultima. Îmi doream, în nebunia mea, îmi doream să aibă o sută de ani. Pentru că iubirea ar fi venit de undeva de mai departe. Şi, dacă aş fi luat-o pe drumul iubirii aceleia, sigur m-aş fi întâlnit cu Dumnezeu care doarme. Așa aș fi avut și eu poate norocul să intru în visul lui Dumnezeu. Cred că toată nenorocirea a început de la afurisita de sticlă(fiindcă ne-am chinuit cu dopul cretin) şi, aşa cum stăteam aproape unul de altul, îl vedeam când fragil, când respingător, neînţeles de tulburător şi duios. Iar, dacă veşnicia poate avea dimensiuni, atunci era o armonie mai veşnică decât moartea şi mai pătimaşă decât dragostea. Am înţeles că n-am să mai pot pleca din casa aceea unde ningea mereu, dar marele avantaj era că nu mă mai sufocam, scăpasem de scârbă. Iar privirea lui mă făcea să devin uşoară de tot, ca şi cum aş fi fost purtată pe braţe. Nu reuşeam să ating podeaua cu tălpile. El făcea cu iuţeală ceea ce eu aş fi vrut să fac. Într-un fel, cred că începusem să mă împiedic de mine, în el. Mi-am dat seama că ochii lui aveau liniştea pe care o întâlneşti numai la sălbăticiunile din munţi care au văzut şi ştiu. Aş fi vrut să mi-l apropii mai mult, dar misterul acela mă înrobea. Şi pe urmă, am fost tristă, foarte tristă, când am hoinărit pe străzi. Căutam punctul din care apăruse iubitul meu. Ştiam că se afla la o distanţă egală, între disperare şi împlinire. Acolo, în încrâncenarea care îmi mutilase degetele de la mâna inimii. Vai de capul mângâierilor mele! Am stat multă vreme în parc, deja se înserase şi mă jucam cu frunze, crengi, şi fumam. Ba n-am fumat fiindcă nu fumez de cinci ani. În orice caz, făceam tot felul de calcule. Cât mai era până să mă nasc în ziua în care el împlinea treizeci de ani şi alte chestii de astea. Şi, deodată, am văzut în splendoarea de nisip a toamnei, aproape, atât de aproape încât aş fi putut să mă clatin şi – vai! – viaţa s-ar fi scuturat de mine, am văzut un trup acoperit de frunze. De fapt erau două trupuri viguroase, doi îndrăgostiţi care se hârjoneau. Băiatul o răsucea cu un singur braţ, în timp ce fata chicotea cu rochia ridicată până la coapse. Poate că m-a izbit catifeaua rochiei sau poate faptul că era un spectacol fascinant acea zbatere infantilă, jumătate inocentă, jumătate perversă, pentru că mi s-a făcut rău şi am început să vomit. „Scârbelor, habar n-aveţi! N-aţi văzut şi nu ştiţi!”, am urlat. Cred că i-am speriat fiindcă unul a aruncat spre mine cu o piatră, ripostând: „Stricată, nebună!”. Cam aşa. Atunci, în momentul în care piatra îşi urma traiectoria, m-a încolţit întrebarea amară: „Ce să mă fac pentru ca niciodată să nu mai cunosc blasfemia de a fi tânăr?” Aşa că nu-mi mai oferiţi flori, am probleme cu plămânii. Aş putea deveni o păpuşă din sepia. Ăsta-i sensul acelei cărări.

luni, 1 iunie 2015

Durerea altuia

Aveam o prietenă bună, ziaristă de succes.Mă duceam în fiecare zi la ea și îi tot povesteam despre zilele mele negre.Mă asculta cu atenție, zâmbind îngăduitor. Un an,doi,trei .Problemele mele erau primordiale și vitale.Într-o zi,am aflat de la altcineva că suferea de cancer.Șoc! Nu mi se plânsese niciodată! M-am dus agitată să o întreb dacă e adevărat și am vrut să știu de ce nu mi-a zis și mie."Pur și simplu nu m-ai întrebat niciodată dacă am probleme". Ciudat...De ce credem că noi suntem centrul universului? În viața fiecăruia poate exista o năpastă. De atunci știu că prima întrebare pe care trebuie să i-o adresez unui om este:"Tu ce faci?Tu ești bine?" Dar mi-a luat ceva timp să pricep asta. Prietena mea nu mai trăiește...

Fratele meu

Stăteai în fața computerului și din când aruncai ochii pe geam.Nămeții erau cât casa.După scurt timp,priveai iar! Totul era verde.Frunze,flori,sfârșit de mai."E greu să mori în luna mai",zicea cântecul. Îl știam ,în copilărie, de la sora bunicii.Fusese la pension.Îl știu și azi. La sfârșit de mai a murit fratele meu,acum 8 ani.Infarct,la 46 de ani.Maestru internațional la șah. Mi-am jurat să trăiesc fiecare clipă .Intens . Am făcut - o?Mă uit pe geam."Hai să mergem în parc!" "Nu se poate,nu mai este parcul.Era acum o mie de ani,înainte de a intra tu pe computer." E greu să fii fericit la sfârșit de mai.Ai murit odată cu ai tăi și, din ce-a mai rămas ,trăiești după regulile altora...Câteodată o iei printre fisuri ,ca apa..