duminică, 21 iunie 2015

Fantoma de la parc


Spargerile sau tâlhăriile la drumul mare au fost evenimente prezentate îndelung pe la televiziune sau prin ziarele obosite de atâta politică sau promisiune deșartă. Sărăcia împinge omul la fapte necugetate, iar când foamea dă de-a dreptul consecințele sunt dezastruoase. Te gândești îngrijorat că oriunde și oricând se poate întâmpla ceva neplăcut. ,,Frica păzește bostănăria” sau modifică nedorit conștiințe. Parcul, parcul de la lac,așa cum i se spune, parcă ar fi o ușă veche din lemn lăcuit și lucrat cu dalta. Răsucești cheia imensă filigranată, deschizi ușa și ieși din timp. Cheia este grea și nichelată și abia de poți învârti mașinăria timpului. Parcul, care odinioară era de poveste, pare cumva decupat dintr-un film cu final neașteptat, cu aceiași actori care își joacă spaima, încercând să simuleze relaxarea. Ieri dimineață, traversam parcul descărnat de verdeață, decolorat de ceața iernii, copleșit de mâzga prelinsă peste băncile rămase întregi. În fața mea mergea o femeie măruntă, grăbind pașii, strângându-și paltonul pe lângă trup, lipind palmele peste buzunare. Nasturii mari îi dădeau de furcă. Parcă ar fi vrut să-i ascundă, parcă ar fi vrut să se facă nevăzută cu tot cu paltonul vișiniu.  Cu mișcări nervoase întorcea din când în când capul, anume pentru a vedea cine e în urmă. Eu preluasem din neliniștea femeii și mă uitam și eu în urma mea spre bărbatul care mă secunda. Era destul de bine făcut, om aranjat, cu stare,vezi bine. Ditai vlăjganul împrumutase și el din temerea mea, așa că privea și el spate, ca și cum pe toți ne-ar fi urmărit o fantomă. Printr-un gest reflex îmi dusesem mâinile la buzunare. Doamne,așa arată sâmburele nebuniei colective! Căci la capătul parcului nu era nimeni ! Numai Dumnezeu știe de ce ne panicaserăm cu toții, dar niciunul nu  conștientiza că doar griul dimineții  își trăgea ciubotele peticite și ne urmărea persuasiv. Dacă  frica e o stare pe care o poți transmite, la ce nivel subtil poate fi omul manipulat pentru a i se câștiga încrederea sau bunăvoința? Multe dintre gândurile pe care le avem nu sunt ale noastre. Nici opțiunile nu ne mai aparțin. Ne pierdem identitatea, strigând că avem identitate. Ne aliniem în pluton și zâmbim frumos,facem ce trebuie făcut, acționând împotriva noastră. Un parc transformat într-o cheie imensă îți poate aminti că nu mai ești tu, că nu mai știi ce vrei sau că nu ți-ai urmat calea până la capăt. Și e trist să constați că nici măcar nu ai avut de ales.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu