Dacă te arunci în gol

Day Of The Dead - Rebecca Litchfield

Nu ai de unde să știi ce-ți rezervă destinul. Accepți provocările. Vreau să vă relatez totul cât mai simplu, fără figuri de stil și fraze încârligate. Eu nu aveam de gând să rămân în orașul cu zece locuitori. Venisem din tărâmul cu șapte coline, unde, noaptea, se vede talpa lui Dumnezeu. Abia terminasem cursurile de actorie. Aveam o înfățișare agreabilă, așa că nu duceam lipsă de admiratori.
Pe el l-am întâlnit la o cafenea. Peste o săptămână, m-a cerut de nevastă. Măritișul îmi părea o prostie fără de margini, dar îmi doream sa fiu la casa mea, cum își dorește avarul luna de pe cer. Plângea cu lacrimi imense, iar declarațiile lui întreceau scenele pasionale din filme. Când m-a luat în brațe și a pășit peste prag, toată lumea a aplaudat, concluzionând că armonia noastră va fi durabilă.
El s-a apropiat și mi-a șoptit: ”Acum îmi porți numele, dacă nu mă asculți, te ia dracul!”. Pe mine m-au trecut fiorii, dar am continuat să zâmbesc. Destinul mă pocnise violent în moalele capului. Viața noastră a început cu dispute nerezonabile în diminețile în care nu avea niciun chef să meargă la slujbă. Bombănea ce bombănea, apoi trântea ușa și se întorcea seara. Beat criță. După o lună mi-a mărturisit că serviciul nu a existat niciodată. Stătuse zile la rând prin crâșmele de pe la marginea orașului.
Nu aveam bani de mâncare, asta era realitatea pe care trebuia s-o admit, zicea el răspicat, lovind bărbătește, cu pumnul în masa de sticlă. ”Dar mâncare să faci, că eu de asta m-am însurat!”, zicea dumnealui, cu o mină care nu prevestea nimic bun.
Hm. Am început să caut salvarea. Dar, uneori, fugind de un rău, te arunci în gol. Așa m-am agățat de primul venit. Al doilea venit, cum s-ar spune.
Continuarea pe
http://www.catchy.ro/atunci-mi-a-zis-ca-el-nu-are-nevasta-de-lasat/77218

Cu alegătorii nu te poți pune

Domnul P. a fost cândva politician. Dar credeţi cumva că morbul politicii îţi iese uşor din sânge, credeţi cumva că te poţi opri vreodată din dorinţa de a răsturna lumea şi de a muta soarele de pe cer? Odinioară, P. îşi deschisese o afacere imobiliară care îi mergea scârţa-scârţa, dar care îi asigura bănuţul pentru covrigul de dimineaţa şi pentru cartofii uscaţi de la prânz (îngurgitaţi, ce-i drept, la restaurantul cu mese şchioape de pe colţ). Seara, he, he,he, prietenul nostru îşi permitea câte o amantă focoasă, cu care discuta despre iminenta căsătorie, bazată pe dragoste, încredere şi cămăşi albe, apretate.

Domnul P. era un om subţire, îmbrăcat mereu la patru ace, căci aşa trebuie să fie un politician, da, da, politica, spunea el, nu poate fi privată de mirosul de parfum, de servieta diplomat şi de pumnul dat în masă în momentele cruciale. Vedeţi, dumneavoastră, dragii mei, P. ştia ce vrea de la viaţă şi, în momentele de întâlnire cu metafizica personală (chiar așa!), omul nostru pierdea ceasuri la rând în cafeneaua din blocul turn, privind de sus, de sus, oraşul aflat la degetul lui mic. Era, mă înţelegeţi, consilier orăşenesc şi, în mintea lui, fiecare fir de praf care zbura împotriva vântului trebuia distrus, trebuia creată o nouă ordine în comunitate, străzile aveau nevoie de alte denumiri, linia ferată nu, nu-şi mai avea rostul. (Chiar şi luna, luna asta ar trebui poziţionată altfel, – îşi spunea el) Ei, ei, să fii parlamentar nu-i mare lucru – îşi zicea – căci în Parlament poţi dormi sau răsfoi ziarele, dar un consilier de rangul lui este supus oprobriului. Cu alegătorii… nu te poţi pune, mai ales când dai piept cu ei zi de zi şi când responsabilitatea e gata, gata să-ţi frângă coloana vertebrală.



De când se ştia pe lume, P. era un romantic, aşa că între o vânzare de apartament şi o întrunire politică, mai găsea vreme pentru însăilarea unor versuri, pe care nenorocitele de ziare ar fi trebuit să i le publice pe prima pagină, dar nu şi nu, pentru că, ştia el, fiţuicile astea au în spate o adevărată mafie. Când cineva vrea sa te lucreze, te lucrează oricum, călcând cu cizmele talentul tău inconfundabil… şi asta numai şi numai pentru că eşti politician. Ei, nişte scârbe şi ziariştii ăştia, repeta, cu conştiinţa că nu poţi să fii profet în satul tău, dar când ai valoare, (şi lui îi spuseseră atâţia că are, ce naiba!) istoria te recuperează!

Cât să fi trecut de la schimbarea guvernului? Un an ? Zece ani?Continuarea pe http://www.catchy.ro/habar-n-aveti-cate-riscuri-implica-sa-ai-o-puiculita-de-amanta/76619

Superbul Cavaler de Soroceanu din Rădăuții Bucovinei

Am să vă spun o poveste veche de o sută de ani și mai bine.

„Frumoasa din Frumosu” o dezmierda Dionisie Cavaler de Soroceanu pe soția sa. Din anul 1788, în familia Soroceanu se  moștenea titlul nobiliar . Leontina  era cu adevărat izbitor de frumoasă. O fotografie veche ne-o înfățișează purtând flori în păr și șiraguri de perle la gât, zâmbind cu ochii, așa cum îi stă bine unei femei delicate. Avea să vadă casa în care urma să-și petreacă restul vieții chiar în ziua nunții, când la poartă o aștepta o fanfara militară.„Frumoasa din Frumosu” se căsătorea cu Dionisie Soroceanu .Aveau să îi aibă ca moștenitori pe Adonis,Virgil și Veronica. Superba vilă ,,Veronica” încântă ochii trecătorilor, plină de mister și patină veche.

      

„Frumoasa din Frumosu” o dezmierda Dionisie Cavaler de Soroceanu pe soția sa. Din anul 1788, în familia Soroceanu se  moștenea titlul nobiliar . Leontina  era cu adevărat izbitor de frumoasă. O fotografie veche ne-o înfățișează purtând flori în păr și șiraguri de perle la gât, zâmbind cu ochii, așa cum îi stă bine unei femei delicate. Avea să vadă casa în care urma să-și petreacă restul vieții chiar în ziua nunții, când la poartă o aștepta o fanfara militară.„Frumoasa din Frumosu” se căsătorea cu Dionisie Soroceanu .Aveau să îi aibă ca moștenitori pe Adonis,Virgil și Veronica. Superba vilă Veronica încântă ochii trecătorilor, plină de mister și patină veche.

Dionisie Cavaler de Soroceanu s-a născut la 25 septembrie ,1872,în Călineștii lui Cuparencu. Era fiul preotului Gh Soroceanu din Ciocănești. În1888, a absolvit Gimnaziul Superior din Rădăuți. A fost învățător vreme de 40 de ani. L-au purtat pașii pe drumuri precum Vicovu de Jos,Horodnicu de Jos ,Marginea. În 1906, învățătorii din Rădăuți i-au încredințat doleanțele lor,așa că pentru șase ani avea să-i reprezinte la Conferința pe țară. Anul 1907 a fost efervescent. Împreună cu alți confrați a pus bazele organizației profesionale a învățătorilor din districtul Rădăuți. Organizația se numea Reuniunea învățătorimii din distr .Rădăuți. A fost ales președinte. În 1908, avea să-și dea adevăra măsură. Căpitanul austriac al districtului Rădăuți îi propunea să sărbătorească, printr-o manifestare, 60 de ani de la urcarea pe tron a împăratului Frantz Josef I. Dionisie Soroceanu a organizat o serbare românească. Muzica fanfarei militare, venită din Fălticeni se auzea până sus,sus în văzduhuri. Era în luna lui iunie . Rădăuții răsunau de valul ariilor românești și a cântecelor naționale. „La câteva zile însă, numai ce s-a trezit domnul Soroceanu chemat la Prefectură, pe atunci Căpitănie, unde căpitanul măsurându-l cu o privire plină de fulgere l-a întrebat: Acum ce mai ai  de gând să faci cu reuniunea dumitale, în județul Rădăuți, după cele petrecute cu sărbătorirea împăratului?Vroiești poate să romanizezi județul??Să nu uiți că încă nu te afli în România!!!” Aceasta este mărturisirea documentelor. Cavalerul Soroceanu nu s-a înspăimântat ,ci și-a văzut mai departe de opera începută. Au trecut 107 ani. Pașii lui Dionisie Soroceanu se aud parcă târziu în noapte pe strada Vasile Conta. El,cel care și-a dorit emanciparea sătenilor, de undeva, din sobrietatea lumilor paralele își ține fruntea sus și inima dârză.  Oameni fără de seamăn au trăit în Rădăuții Bucovinei de odinioară! O strănepoată a lui Dionisie Soroceanu ,superba Iulia, povestește :„Au trăit frumos și s-au iubit cu adevărat. După moartea lui, străbunica l-a plâns în fiecare seară și-mi amintesc adesea  că se ruga s-o strângă Dumnezeu mai repede, să ajungă sa fie cu el, dincolo.” 
Oprește-te,călătorule, și citește această poveste. De dragoste,de demnitate,de mândrie națională.

 

Colțul de Aur

Îmbrăcați în haine elegante,cu cămăşi scrobite la gât,păstrând o croială veche,bătrânii din Rădăuţi îşi mai dau câteodată întâlnire la Colţul de Aur, deşi locul acesta,aşa cum îl ştiau, nu mai există decât în amintiri…

În anul 1928, apare primul magazin universal românesc în oraş. Era timpul ca identitatea românească să îşi spună cuvântul. Magazinul universal avea să capete denumirea de Colţul de Aur şi îşi propunea să dezvolte comerţul indiferent de mărfurile achiziţionate. Colţul de Aur se afla pe locul unde este amenajat astăzi Muzeul Etnografic ,,Samuil şi Eugenia Ioneţ ”, într-o clădire construită în anul 1860. Se spune că în această clădire aveau loc baluri care ţineau până noaptea târziu, iar podelele mai poartă şi azi urmele picioarelor cu glezne fine care dănţuiau în ciuda capetelor mai conservatoare… În acelaşi timp,zece intelectuali români înfiinţează Societatea Comercială „Lumina Poporului’’,având în vedere dezvoltarea comerţului cu produse de librărie şi papetărie. Societatea urmărea de fapt vânzarea cărţilor de literatură românească,până atunci comerţul cu cartea fiind în mâinile comercianţilor evrei şi nemţi.

I .Kirner a fost primul librar stabilit la Rădăuţi în anul 1872 . În 1909, librăria acestuia devine proprietatea Asociaţiei Învăţătorilor români din judeţul Rădăuţi şi ,la scurtă vreme, un german originar din Hamburg cumpără librăria, care în perioada 1920-1930 devine cea mai importantă  din Bucovina, furnizând cărţi şi curţii regale. În 1931,  librăria a dat faliment. La 13 ani mai târziu îşi înceta activitatea şi magazinul Colţul de Aur. Era anul fatidic 1944.

Niciodată nu m-a impresionat deviza unei publicaţii aşa cum mă impresionează ,de câte ori o recitesc,cea a ziarului Bucovina,din 17 iunie,1943 :„Prin minciuni,duşmanul tulbură sufletele celor slabi ca să poată slăbi puterea de rezistenţă a Neamului.Vrei tu,române adevărat,cinstit şi iubitor al vetrei tale să te faci unealta duşmanului.’’

Este vremea să aruncăm  un flacon cu parfum de lavandă înspre chipurile acelora care petreceau cu bucurie în intimitatea Colţului de Aur…

Pariul cu eternitatea

benouit courti

Nu te-am mai văzut demult, şefule!Vezi?Păstrez flori pentru tine! A trecut atâta vreme de când îmi vindeai gogoşi, iar eu te numeam preşedinte şi îţi proslăveam fiecare virgulă, încât nu mai ştiu cum ne-am cunoscut. La gară? La moară? Printr-un partid ruginit? Eşti geniu, ştiu. Eşti geniu în cartierul muncitoresc  sau  celebru  printr-o societate a sforarilor de interjecţii bolnave.Memoria îmi joacă feste, dar după cum te porţi, oricum nu contează. Tot aşa intri în încăpere, pătruns de tine însuţi, tot aşa calci fără a spune <bună ziua>, numai haina de măr putred a fost uitată prin sertare, marcată de un  nemeritat nobiliar non grata. Adevăraţii indezirabili se topesc în tăcere, fără a ţine  discursuri despre rănile lor.

Mă priveşti de la înălţimea mediocrităţii tale, numai că eu m-am şmecherit între timp,mi-am scos şi eu mediocritatea la bătaie şi ştiu cum să mă port cu preşedinţii .Eşti o târfă, stimabile! Te-am intuit de când aveai dureri împărţite în istorii trucate! Mai trist e  că la un an după moarte vei fi uitat ca şi mine, deşi acum te crezi cu aripi întinse până la stele.Semănăm şi ştiu că nu-ţi place. Eu... doamna Nimeni.Tu, domnul Nimeni. Numai că eu mi-am luat măsuri de precauţie şi am fugit din calea ta, pentru a nu distruge tot ce-mi mai rămăsese pe lume; curajul.

Bat palma cu tine, Sabato de cartier, că nu poţi ţine pasul cu mine !Eu nu mai am ce pierde dar tu, tu ce-ai să te faci fără mândrie? Ce-ai să te faci, copil bătrân, fără primul loc din banca de la geam? Iar acum ce-ai de gând? Să alergi cu depeşa asta la tribunal pentru a-ţi repara ofensa adusă? Ce rost mai are, copil bătrân, să te amesteci printre miile de procesomani ,dacă tot ai pierdut pariul cu eternitatea?

Secretul din vis

Umblăm ca niște umbre.Am sentimentul că în dimineața aceasta umbrele încercau să se prelingă pe ziduri, de parcă ar fi vrut să se agațe de viață. Astă -noapte l-am visat pe bunicul meu dinspre tată.Îmi făcea un dar pe care îl păstra de o sută de ani. Bunicul meu era vesel, îmi arăta fotografii din copilăria lui.Undeva, într-o sală  imensă de gheață (dar caldă prin însăși strălucirea ei) bunicul, copil fiind, se juca cu alți copii și era larmă, iar fețele tuturor străluceau.Eu însă făceam deja parte din poveste. Apoi mi-a întins o bancnotă veche,

benouit courti

fără valoare ,cu care altădată ai fi putut cumpăra o avere.Hm, s-ar părea că bunicul meu mi-a transmis ceva prețios, care din păcate nu-mi mai folosește la nimic. Nu știu să deslușesc sensul acestui vis. Poate că timpul demonetizează valorile morale.Am în minte bancnota aceea și, de noaptea trecută, în mod ciudat, mă simt ca și cum aș deține un secret. Visul acesta mă apasă și, chiar dacă bunicul era vesel, eu sunt tristă.Toate secretele sunt apăsătoare atunci când umbrele îți întorc spatele.