Arcadie Opaiţ şi cartea de vise…
Nu a trecut mult, dar parcă au trecut o sută
de ani. Privind prin cenuşa argintie a vremii, abia dacă îmi amintesc
detaliile. Ştiu că Ucraina se pregătea de alegeri şi că avusesem o zi plină.
Participasem la Sărbătoarea Mărţişorului organizată de Societatea pentru
Cultură Românescă ‘’Mihai Eminescu’’ din Regiunea Cernăuți, mai precis de
Arcadie Opaiţ, preşedintele societăţii. Pe scenă se perindaseră o mulţime de
formaţii ,interpretând cântece româneşti,
iar eu mă gândisem tot timpul că, da, acolo, la Cernăuţi, există o altă
Românie mai mică, dar mai umană şi mai aproape de originile neamului nostru.
Şeful cotidianului’’ Crai
nou’’, Dumitru Teodorescu, îmi spusese că ar fi bine să mă întorc şi cu un
material de atmosferă legat de alegeri, de opţiunile membrilor comunităţii
româneşti. Hm, pentru asta îmi mai trebuia o zi măcar, aşa că am decis să rămân
peste noapte în Cernăuţi. Cu banii nu stăteam cine ştie ce, iar şederea la un
hotel nu era o variantă atractivă pentru mine.
Arcadie Opaiţ m-a asigurat
că voi dormi la el acasă. Aveam un grozav disconfort ştiind că nu stătusem
niciodată de vorbă cu soţia lui .O întâlneam şi ne salutam în fugă. Atât.
Pînă să mergem acasă, Arcadie Opaiţ trebuia să
îi însoţească la un restaurant pe membrii unui ansamblu venit din România.La restaurant,
am ajuns şi eu. Membrii ansamblului mă priveau printre gene, etichetându-mă
deja. Probabil că în mintea lor eu eram ‘’amanta’’. Citeam asta pe faţa lor dar
mă mulţumeam cu gândul că legătura mea cu Arcadie Opaiţ nu este o relaţie
comună. Oare câţi dintre cei care citesc au avut o astfel de relaţie cu cineva
de sexul opus? Nu existase niciodată între noi ceva care să semene cu atracţia
dintre un bărbat şi o femeie. Aproape de necrezut pentru cei care îl socotesc
pe Arcadie Opaiţ un crai, iar pe mine o femeie nemăritată, ‘’fără stăpân’’.
Peste ani , se consolidase între noi legătura aceea dintre doi prieteni
adevăraţi ,care vorbesc despre moarte, boli, eşecuri, duşmani, destine asumate
şi ,mai ales ,era singurul om care( în afară de tatăl meu şi de fratele meu,
Dumnezeu să-i odihnească în pace),mă întrebase dacă îmi este foame.(Fără să mai
vorbesc prea mult şi de mama în această istorioară...)Îmi dădeam seama că am în
faţă un om care a ajuns la esenţa vieţii.
Până acasă la Arcadie
Opaiţ am mers pe jos. Cernăuţiul era acoperit de zăpadă, fulgii se aşezau
sprinteni şi eu aş fi vrut să închid acele momente într-o clepsidră pentru că
ştiam că pe lumea asta nimic nu e întâmplător. Arcadie Opaiţ îmi povestea
despre viaţa lui, despre Siberia, despre anii studenţiei şi într-un fel era
fascinant să mă aflu pe un teritoriu străin, departe de lucrurile mărunte de la
Rădăuţi ,care îmi făceau viaţa amară. Atunci am înţeles de ce îmi place atât
demult să merg la Cernăuţi. Acolo mă simt parcă mai puţin ratată. Acolo viaţa
mea capătă un sens nou. Acolo mă simt alta. Să fi fost oare şi faptul că
Arcadie Opaiţ acorda o atenţie specială felului meu de a scrie?
Aş fi vrut să-i spun
:’’Vorbeşte încet, nu vreau să uit nimic, vreau ca atunci când voi muri să iau
seara asta specială cu mine’’.’’Băi, eu vorbesc iar tu te gândeşti la naiba!’’,
mi-a spus dintr-o dată , făcându-mă să râd.
Am ajuns acasă la el.
Apartamentul este situat undeva la parter şi într-o oarecare măsură seamănă cu
apartamentul meu din Rădăuţi: modest, nu foarte mare, dotat cu strictul
necesar. Arcadie Opaiţ a strigat-o pe doamna care şi-a făcut apariţia şi m-a
strâns prietenos în braţe. Mă cunoştea din ceea ce scriam prin ziare. Ne-a
poftit să mâncăm, dar masa de la restaurant nu mai lăsa loc pentru alte ospeţe.
Am băut câte un pahar de vin ,apoi Arcadie Opaiţ mi-a arătat casa. În camera
lui nu exista decât un pat mic de campanie şi o măsuţă de scris. Ne-am retras
în bucătărie şi cred că ne-a prins ora trei dimineaţa tot ascultând poezii, pe
care Arcadie Opaiţ mi le citea din caietele misterioase şi vizibil încercate de
vraja metaforei. Una dintre poezii ,care mi-a plăcut mult, suna astfel ;‘’În această
toamnă /copiii îşi vor pune măşti de moşnegi/moşnegii-pentru a nu fi cunoscuţi-
măşti de îngeri/ şi-mpreună se vor duce într-o pădure de oase/acolo/
descoperindu-şi feţele/bucurase-vor că au indus în eroare şi moartea’’.(Am
regăsit-o în volumul ,,Salonul de reanimare’’)
Am dormit în sufragerie,
mai bine spus am aţipit, pentru că nu pot dormi în case străine,însă cât mi-a
mai rămas din noapte am privit prin fereastră oraşul îngheţat şi am crezut că
sunt mică de tot şi că pe la ferestre umblă Crăiasa Zăpezii. România îmi părea
departe, dar aproape că nici nu m-aş mai fi întors în România...
În seara aceea am înţeles
o mulţime de lucruri pentru că l-am văzut pe Arcadie Opaiţ aşa cum este el în
realitate. Am înţeles că toate răutăţile care se spun despre el sunt doar
pentru acoperirea răutăţilor altora. Seara aceea mi-a fost de ajuns ca să nu-mi
mai pese ce vor spune despre mine Simion Gociu sau Ilie Tudor Zegrea sau
Alexandrina Cernova. Mi-a fost de ajuns şi ca să zâmbesc într-o bună zi la
întrebarea unui inginer pensionar din Rădăuţi, preocupat dacă mă culc sau nu cu
Arcadie Opaiţ.
Dimineaţă, Arcadie Opaiţ a
bătut la mine la uşă şi m-a întrebat ce am visat. M-a amuzat să aflu că are
carte de vise . I-am spus ceea ce era şi adevărat, şi anume că am aţipit şi am
visat un om cu cap de câine. El a râs şi a spus că num ai eu puteam visa aşa
ceva şi a regretat că în cartea lui de vise nu există o tălmăcire pentru visul
meu.
Anul trecut ,când Arcadie
Opaiţ a împlinit o vârstă rotundă, am fost întrebată de ce nu am scris nimic în
ziare despre această aniversare. Nu am scris pentru că legătura mea cu Arcadie
Opaiţ nu este o legătură comună pe care să o marchezi din când în când cu un
cadou sau un buchet de flori...Am învăţat de la el că destinul este un om cu
cap de câine. Am învăţat de la el că poţi învinge când nimeni nu-ţi mai dă
nicio şansă. Am învăţat să-mi acopăr faţa...şi să duc în eroare şi moartea...Am
supravieţuit...salonului de reanimare...(material scris în anul 2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu