Într-o parte a lumii s-a născut un copil, printre miile de copii care aveau să fie fericiţi toată viaţa.
A mers la şcoală, iar părinţii iubitori au făcut din el un om mare. A absolvit facultăţi cât pentru cinci proşti, cu care să te iei la trântă, când vrei hârtii aşezate în ramă. Când treceai pe lângă el, trebuia să-ţi ridici cuşma ta de ţăran. S-a însurat, a făcut prunci dolofani cu o muieruşcă bună de pus la rană. Omul nostru a avut un destin liniar. La moartea lui ,cineva a ţinut un discurs despre cumsecădenia locului şi în timp ce bulgării de pământ cădeau peste el , se auzeau doar cuvinte de laudă. Numai un cerşetor cu gura spartă s-a trezit vorbind aiurea: „Dar oare a avut suflet?,,- repeta zdrenţărosul. Bine că la întrebarea asta nu s-a mai sinchisit nimeni să răspundă, începuse ploaia şi lumea se grăbea să plece spre casă.
În altă parte a lumii, s-a mai născut un copil. Tatăl i s-a sinucis la vremea la care pruncul se căţăra prin copaci după mâţe pripăşite de aiurea.
Mama şi-a pierdut încetişor minţile şi a uitat de copil. Cine să-l mai ducă pe la şcoli înalte? Poate că o fi început vreuna şi chiar poate s-o fi isprăvit. Nimeni nu ştie, cert e că a înţeles ce înseamnă mizeria şi a cunoscut cumplita cădere care îi este dată omului. Într-o zi, tot umblând pe căi bătătorite, l-a întâlnit pe Dumnezeu. „Ce plan ai cu mine, Doamne?’’, a întrebat. Tăcere. Domnul Dumnezeu nu dă răspunsuri în cuvinte. La un moment dat i-a venit timpul să moară. Iar pe marginea gropii, un neica nimeni s-a trezit vorbind. „Se spune că omul ăsta l-a văzut pe Dumnezeu”. Se luminase parcă întreaga zare și nimeni nu ar fi vrut să mai plece acasă. Murise, dar sufletul lui se simțea în verdele florilor, în albastrul cerului și în lacrimile oamenilor, lacrimi care păreau perle. (din cartea Inocența în stare de sclavie)
 |
| Robert Doisneau Photography 1951 |
