sâmbătă, 26 septembrie 2015

Toporașul albastru ( fragment din cartea ,,Inocența în stare de sclavie")








Treceam adesea pe strada Grânelor şi când ajungeam în faţa casei cu porţi albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simţind în creştet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau uşor şi eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar, doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic şi chipul rămânea în continuare nedesluşit.
E doar o părere,îmi spuneam uneori, îndreptând şi mai tare umerii, ca şi cum aş fi coborât de pe un podium.
Casa este imensă şi veche,pe la uluci, timpul şi-a aşezat amprenta tămâios-ruginie iar sus,sus,la mansardă grilajul are o broderie din veacul trecut.

Astăzi dimineaţă am ajuns din nou pe stradă,păşind  încet spre oficiul poştal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ‚,O clipă,o clipă!’’, am auzit glasul unei femei şi am întors capul, văzându-i faţa veştejită şi chipul aducând a portret de Van Gogh. ,,Intraţi o clipă ,vă rog!’’, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână şi introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. ,,Domnul vrea să vă vorbească!’’,mi-a spus, împingându-mă de data asta ceva mai uşor spre salonul cu uşă glisantă.
Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele,nu desluşeam prezenţa care îmi transmitea un fluid dintr-o lume trecută.  ,,Apropiaţi-vă!’’,mi-a dictat hipnotic ,de astă dată o voce cu un timbru grav ,bărbătesc, dar destul de cald ca să pot simţi un tremur ciudat în picioare.
Atunci l-am văzut. Era infirm,bătrân şi orb. Cu mâna stângă mi-a întins o ceaşcă de cafea şi o feliuţă de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deştepţi- am gândit pentru că aşa îmi spusese mie odată bunicul. ‚’’Carevasăzică aţi fost bolnavă.’’, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se uşor în ceaşca de sticlă. ,,De unde ştiţi?’’,am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul şi mi-a spus :,,De mult îmi doream să-mi citeşti chiar dumneata ceea ce scrii!’’.,,Scuzaţi-l ,e om bătrân,la 90 de ani…’’, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul şi cu glasul tremurat, străin parcă mie, am început să citesc. Omul şi-a scos ochelarii negri şi atunci i-am văzut ochii imenşi şi albaştri.

,,Dacă nu ai fi atât de slabă, ai fi chiar drăguţă!’’, mi-a spus, ţintuindu-mă cu privirea oarbă până în adâncul inimii.,,De unde ştiţi? Doar nu mă vedeţi!’’,am zis eu,sfărâmând şi ultima bucăţică de zahăr.,,Poate!’’, a răspuns, mulţumindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud dar suficient de elegant ca să nu şocheze.
M-am ridicat aproape ameţită şi omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul şi am păşit năucită în stradă.
Dintre degete, se ivea un toporaş fraged, albastru…încărcat de puritatea şi înţelepciunea unei vieţi petrecute într-un cărucior. Şi totuşi îmi părea mai fericit decât mine. ’’Poate,, l-am citat  în gând,îndreptându-mi spatele ca şi cum aş fi coborât de pe un podium şi aş fi primit cea mai frumoasă recompensă.
N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar însemna să forţez mâna destinului şi să mă întorc în timp pentru a doua oară…
©Francesca Woodman 

duminică, 13 septembrie 2015

Fantasma de a exista (fragment din cartea" Inocența în stare de sclavie")

Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut  să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste, toţi scriitorii mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii peltice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam "Lupta cu îngerul"îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!
La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi,  când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?

marți, 8 septembrie 2015

Măsura înstrăinării

Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?
Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?
Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate. (fragment din cartea Inocența în stare de sclavie)
imagine- Eugen Atget