marți, 8 septembrie 2015

Măsura înstrăinării

Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?
Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?
Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate. (fragment din cartea Inocența în stare de sclavie)
imagine- Eugen Atget

2 comentarii: