sâmbătă, 26 septembrie 2015

Toporașul albastru ( fragment din cartea ,,Inocența în stare de sclavie")








Treceam adesea pe strada Grânelor şi când ajungeam în faţa casei cu porţi albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simţind în creştet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau uşor şi eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar, doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic şi chipul rămânea în continuare nedesluşit.
E doar o părere,îmi spuneam uneori, îndreptând şi mai tare umerii, ca şi cum aş fi coborât de pe un podium.
Casa este imensă şi veche,pe la uluci, timpul şi-a aşezat amprenta tămâios-ruginie iar sus,sus,la mansardă grilajul are o broderie din veacul trecut.

Astăzi dimineaţă am ajuns din nou pe stradă,păşind  încet spre oficiul poştal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ‚,O clipă,o clipă!’’, am auzit glasul unei femei şi am întors capul, văzându-i faţa veştejită şi chipul aducând a portret de Van Gogh. ,,Intraţi o clipă ,vă rog!’’, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână şi introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. ,,Domnul vrea să vă vorbească!’’,mi-a spus, împingându-mă de data asta ceva mai uşor spre salonul cu uşă glisantă.
Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele,nu desluşeam prezenţa care îmi transmitea un fluid dintr-o lume trecută.  ,,Apropiaţi-vă!’’,mi-a dictat hipnotic ,de astă dată o voce cu un timbru grav ,bărbătesc, dar destul de cald ca să pot simţi un tremur ciudat în picioare.
Atunci l-am văzut. Era infirm,bătrân şi orb. Cu mâna stângă mi-a întins o ceaşcă de cafea şi o feliuţă de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deştepţi- am gândit pentru că aşa îmi spusese mie odată bunicul. ‚’’Carevasăzică aţi fost bolnavă.’’, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se uşor în ceaşca de sticlă. ,,De unde ştiţi?’’,am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul şi mi-a spus :,,De mult îmi doream să-mi citeşti chiar dumneata ceea ce scrii!’’.,,Scuzaţi-l ,e om bătrân,la 90 de ani…’’, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul şi cu glasul tremurat, străin parcă mie, am început să citesc. Omul şi-a scos ochelarii negri şi atunci i-am văzut ochii imenşi şi albaştri.

,,Dacă nu ai fi atât de slabă, ai fi chiar drăguţă!’’, mi-a spus, ţintuindu-mă cu privirea oarbă până în adâncul inimii.,,De unde ştiţi? Doar nu mă vedeţi!’’,am zis eu,sfărâmând şi ultima bucăţică de zahăr.,,Poate!’’, a răspuns, mulţumindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud dar suficient de elegant ca să nu şocheze.
M-am ridicat aproape ameţită şi omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul şi am păşit năucită în stradă.
Dintre degete, se ivea un toporaş fraged, albastru…încărcat de puritatea şi înţelepciunea unei vieţi petrecute într-un cărucior. Şi totuşi îmi părea mai fericit decât mine. ’’Poate,, l-am citat  în gând,îndreptându-mi spatele ca şi cum aş fi coborât de pe un podium şi aş fi primit cea mai frumoasă recompensă.
N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar însemna să forţez mâna destinului şi să mă întorc în timp pentru a doua oară…
©Francesca Woodman 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu