luni, 9 noiembrie 2015

Busuioc de provincie



Toamna îşi aruncă frunzele pe neşoptite, poleind cu auriul brun întregul oraş ce-şi caută parcă descumpănit identitatea. Dimineţile se reconturează într-o răceală uşor timpurie, cedând neputincioase în faţa implacabilului. În fiecare dimineaţă, în parcul din faţa Mănăstirii Bogdana, un bărbat fără vârstă, nebărbierit,cu hainele uzate şi trupul osos,  examinează o sticlă goală al cărui conţinut poate să fi fost sorbit cu voluptate în timpul nopţii. Cert este că în jurul orei 8.00, când trecătorii se grăbesc apatici spre slujbele lor, omul nostru posedă deja o infamă sticlă golită de conţinut. Pentru el starea aceasta pare a fi una dintre tragediile lumii. Of, Doamne, urmează o zi cenuşie în care trebuie să te trezeşti la realitate!- pare a spune bărbatul, jumătate revoltat , jumătate împăcat cu soarta. Ei, bine, ziua va fi plină de aventura căutării licorii, care îl va face oricum să uite totul - nevastă, copii, foame, părinţi morţi, şomaj… Şi câte altele nu ar fi de uitat!
Da, este ciudată şi oricum nedreaptă împărţeala lumii. Asta pentru că în vreme ce alte zeci sau sute de rădăuţeni trântesc plin de ei înşişi portierele maşinilor moderne, oricum cumpărate poate de la vreun talcioc, bărbatul din parc aruncă la coş sticla în care a fost băutura lui preferată. Zgomotul cu care aceasta se face ţăndări îl răzbună pentru toate lipsurile din lume. Câte nopţi nu a dormit? Câte nopţi a examinat atent şiretenia lunii? Câte nopţi şi-ar fi dorit să fi murit de mult? Nimeni nu ştie şi oricum pentru nimeni nu contează. Poate că în sinea lui a aflat deja care este esenţa vieţii acesteia, poate că în sinea lui a ajuns deja un înţelept şi totuşi pare nemulţumit de venirea toamnei. În curând va fi frig şi va trebui să caute alt loc în care să aştepte dimineţile,  pentru ca ritualul sticlei sparte să nu fie văduvit şi pentru că el ştie că odată ce ai intrat în vârtejul beţiei, nu te mai poţi întoarce!Te răsuceşti în hău şi poate că ai vrea să ieşi, poate că ai vrea să fii salvat… Însă oamenii râd de slăbiciunea ta şi nu pricep asta…
E toamnă, prieteni, într-un parc un bărbat îşi scrie povestea vieţii cu fiecare înghiţitură de tărie care îl coboară în vis. E o poveste destul de tristă, multiplicată fatidic la tiparniţa lumii. Oare nu cumva între învingători şi învinşi nu există decât o pojghiţă numită sensibilitate?

Henri Cartier- Bresson-The Eye of the Century

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu