Răsadul de zambile

Se întâmplă uneori ca din cuvinte să răzbată un parfum neobişnuit. Când scriu , cuvintele mele parcă ar răspândi un parfum de zambile.

După ce s-a terminat războiul bunicul a început să  muncească prin sat cu ziua. Dar muncea în felul lui cu mândrie. Mergea în pădurea Bârnovei cu caii și mai aducea  lemne pentru săteni. De unde până unde , în spatele casei avea o grădină cu zambile, cum nu mai văzuseră oamenii locului. Vorbea cu ele și le mai povestea de ruși sau de nemți. Bunica își mai ieșea din fire văzându-l acolo boscorodind vrute si nevrute.Mai ales că nu înțelegea nici ea cum apăruseră acolo florile ca niște nestemate. ,, Vasile, du-te la pădure! Lasă florile!", striga, sprijinindu-se într-un băț. Bunica umbla de tânără cu un soi de baston. Zicea că e rușine să vrei să fii tânăr după ce atâția au murit în război. Bunicul a cules zambilele, ca și cum și-ar fi mângâiat copiii si a plecat cu caii să vândă florile în piața Nicolina.S-a întors noaptea, bucuros nevoie mare. Mama umbla prin grădină încălțată în cizme de cauciuc, târând după ea cei șapte frați mai mici. Avea să împlinească 16 ani peste câteva luni. Bunicul a chemat-o dimineață și i-a spus: ,, Ileană, este în sat la Pietrărie un om pe care îl cheamă Nițoi. Cântă în strană la Mănăstirea Bârnova. E cam bolnav şi muierea i-o murit când erau copiii mici. Are un băiat mai mare. Cu acela  ai să te măriți!"

Mama s-a ascuns în grădină și ,,nu mă da tată, nu mă da!". Degeaba.

,,De ce tataie? De ce? Ai spus că mă dai la școală!", plângea mama. ,, Taci,Ileană, omul acela e bun. De la tat-su mi se trage  răsadul  de zambile!" (fragment din cartea ,,Când tata avea tată”-Mălina Aniţoaei)