sâmbătă, 27 august 2016

Răsadul de zambile

Se întâmplă uneori ca din cuvinte să răzbată un parfum neobişnuit. Când scriu , cuvintele mele parcă ar răspândi un parfum de zambile.
După ce s-a terminat războiul bunicul a început să  muncească prin sat cu ziua. Dar muncea în felul lui cu mândrie. Mergea în pădurea Bârnovei cu caii și mai aducea  lemne pentru săteni. De unde până unde , în spatele casei avea o grădină cu zambile, cum nu mai văzuseră oamenii locului. Vorbea cu ele și le mai povestea de ruși sau de nemți. Bunica își mai ieșea din fire văzându-l acolo boscorodind vrute si nevrute.Mai ales că nu înțelegea nici ea cum apăruseră acolo florile ca niște nestemate. ,, Vasile, du-te la pădure! Lasă florile!", striga, sprijinindu-se într-un băț. Bunica umbla de tânără cu un soi de baston. Zicea că e rușine să vrei să fii tânăr după ce atâția au murit în război. Bunicul a cules zambilele, ca și cum și-ar fi mângâiat copiii si a plecat cu caii să vândă florile în piața Nicolina.S-a întors noaptea, bucuros nevoie mare. Mama umbla prin grădină încălțată în cizme de cauciuc, târând după ea cei șapte frați mai mici. Avea să împlinească 16 ani peste câteva luni. Bunicul a chemat-o dimineață și i-a spus: ,, Ileană, este în sat la Pietrărie un om pe care îl cheamă Nițoi. Cântă în strană la Mănăstirea Bârnova. E cam bolnav şi muierea i-o murit când erau copiii mici. Are un băiat mai mare. Cu acela  ai să te măriți!"
Mama s-a ascuns în grădină și ,,nu mă da tată, nu mă da!". Degeaba.

,,De ce tataie? De ce? Ai spus că mă dai la școală!", plângea mama. ,, Taci,Ileană, omul acela e bun. De la tat-su mi se trage  răsadul  de zambile!" (fragment din cartea ,,Când tata avea tată”-Mălina Aniţoaei)

miercuri, 17 august 2016

Bujorii bunicului

,,Când tata avea tată și verdele pădurii Bârnova avea ceva de smarald. Iar mama nu mai știa cum să se împartă între cei doi bunici ai mei. Unul stătea chircit la sobă și povestea de nemți și de ruși, celălalt fusese internat la sanatoriul Bârnova. Tata nu și-a manifestat niciodată sentimentele pentru bunicul. ,,Du-te, femeie, că iar zace moșneagul!" Zicea ca și cum nu-i păsa,dar vedeam cum i se așează un nod în gât, cum nodul cuprindea toată grădina neobișnuită a bunicului, cu bujori, meri,peri, crizanteme, fragi și zmeură. Bunicul iubea tare mult florile. Încovoiat și gemând de durere, le uda și le mângâia petalele. Bunicul n-a iubit nicio femeie cum a iubit florile.Ne-a trimis de la sanatoriu o ilustrată și ne-a spus că i s-a urât de lume străină . M-am dus cu mama prin pădurea Bârnovei, pe cărări cunoscute doar de soldați în timpul războiului, am mers ceasuri bune si am ajuns la sanatoriu. Bunicul era într-o camera plină de cărți. Mi-a zis să nu mă apropii. În clipa aceea, nodul care mi s-a așezat în gât avea ceva din îmbrățișarea pustiitoare,tăcută și tandră a tatălui meu. ,,Ce mai face tac-tu, Ileană,tot cu poveștile cu rușii?",a întrebat -o pe mama. A refuzat pachetul cu mâncare. Nu a vrut decât buchetul cu bujori. " Fragment din cartea în curs de apariție ,,Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)

marți, 9 august 2016

Bunicul și americanii

,,Fa Ileană, nici regalistii, nici comuniștii nu plâng de mila opincarului.", zicea bunicul, răsucind foița de țigară, tușind într -un fel ciudat, ca și cum ar fi hohotit de râs. Căpătase boala de plămâni pe front. Uneori deschidea aparatul vechi de radio și asculta cu atenție. ,,Ce faci,tataie? Nu dormi?",întreba mama. ,,Aștept americanii!", zicea bunicul, ducându - și mâna spre piciorul rănit pe front. În toiul nopții, deschidea portița și mergea să le dea zahar cailor. De la bunicul am învățat să râd când o gheară mă apasă în interior."- Fragment din cartea ,,Când tată avea tată" (Mălina Anițoaei)

luni, 8 august 2016

Secretul din pivniță

După ce a venit moșul cu barbă neagră și a terminat de lucrat pivnița, aveam, în sfârșit, unde să mă joc. Mama nu mă prea lăsa să cobor treptele. Sora cea mică a tatălui căzuse în beci și rămăsese șchioapă. Mă durea in piept când o vedeam. Așa că pivnița era cumva un loc în afara frontierelor. Dar acolo jos, după dalele de piatră, am găsit într-o zi un plic sau mai bine zis o bucată de ziar, împăturită cu grijă. În interior era o fotografie.
“N-o atinge! Să nu te vadă taică-tău”, a strigat mama.
Nu am înțeles de ce nu trebuia să o ating. Îmi ardea degetele? Mă îmbolnăveam?
Pe urmă am aflat că în fotografie era Bădia, fratele mai mare al tatei. Murise de tuberculoză, la 19 ani.
Se îmbrăcase în rochie de mireasă, în noaptea de Anul Nou. Băieții din sat au făcut o glumă și au aruncat mireasa în apa de la Mazlîc. Era în satul Pietrărie, un izvor ce-și arcuia neliniștea spre Iași de sute de ani. Bădia a mai trăit un an.
Nu înțelegeam de ce tata întorcea capul când vedea fotografia. De ce o atingea cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se sfărâme. Când plecau ai mei la Todirel, la părinții mamei, mă urcam pe dealul Repedea. Căsuța noastră era în coasta pietrelor rostogolite dinspre Dumnezeu. Luam cu mine și fotografia. O priveam ceasuri la rând, ca și cum identitatea mea s-ar fi transferat în alt timp.
Aveam o fotografie, o pisică albă și un sat, care îmi părea în întregime al meu. Tata mi-a spus că Bădia avea darul vorbirii. Adică restul sufereau de muțenie?- gândeam eu. Într-o zi, tata a venit, s-a așezat lângă mine și mi-a spus: “Comuniștii ne-au luat tot, nu mai poți să te joci în pădure. Nu mai am ce să-ți las. Asta e tot ce pot să-ți dau! E Bădia. E îngropat la Bârnova”. Mi-a întins fotografia care, da, în acel moment îmi ardea palmele.
Am căzut în viață de zeci de ori. Dar secretul din pivnița noastră mi-a dat întotdeauna putere. În fotografia asta stă ascuns tot ceea ce comuniștii nu au putut ucide. Darul vorbirii. Dacă închid ochii, într-o clipă, am totul, de la marea cea mare până la cele mai prețioase pietre. Inima mea e încrustată în cutele rocilor de pe dealul Repedea.
Dumitru Nițoaei

Palatul meu de cleștar

Bunicul se așeza întotdeauna lângă foc. ,, Un borș de găină mănânci, tataie?", îl întreba mama, bucuroasă că a venit bunicul tocmai dinspre pădurea Bârnovei.,, Țîrrrrrr!", se auzeau greierii îmbrăcați în costume de gală. ,, Răi mai erau rușii, Ileană", își începea bunicul istorisirea. Stăteam și îl ascultam pe bunicul până când lemnele din sobă deveneau cenușă. Bucătăria de vară era palatul meu de cleștar. Pe la cinci dimineața bunicul își lua caii, care știau singuri drumul. Cu inima cât un purice așteptam să vină ziua când caii vor necheza din nou la poartă și zece guri se vor sătura dintr-o biată găină. De câte ori în vis bunicul nu mă întreabă dacă am avut grijă de mama!
Fragment din cartea ,,Când tata avea tată"(Mălina Anițoaei)

Zâmbetul fratelui

După ce nu am bătut-o pe Mieluța, tata i-a spus fratelui meu să aibă grijă de oi. Fratele meu nu știa să râdă. Nici nu s-ar fi plâns de ceva. Se așeza pe iarbă și privea într -un punct fix. Era greu să pătrunzi în lumea lui. Până și oile stăteau cuminți și așteptau un semn, o mișcare. ,,Am să rup cartea cu dinții și am să văd lumea.", zicea mai mult ca pentru sine. Eu știam de atunci că fratele meu va muri tânăr.,,Na, băiatul lui Gheorghe e student. Mutul ăla o să fie domn!", cleveteau sătenii, cumva furioși. Fratele meu ducea oile în ocol, își freca mâinile cu o perie aspră și apoi își pregătea cutia cu pătrate. Piesele de șah dansau între mine și pădure . ,,Se întâmplă ceva în lumea asta, cineva trage firele!", îmi spuneam. Chiar dacă i-aș fi cerut fratelui meu să zâmbească el știa că a zâmbi este un preț prea mare pentru un copil de țărani. Fragment din cartea în curs de apariție ,, Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)