Se întâmplă uneori ca din cuvinte să
răzbată un parfum neobişnuit. Când scriu , cuvintele mele parcă ar răspândi un parfum de zambile.
După ce s-a terminat războiul bunicul a început să muncească prin sat
cu ziua. Dar muncea în felul lui cu mândrie. Mergea în pădurea Bârnovei cu caii
și mai aducea lemne pentru săteni. De
unde până unde , în spatele casei avea o grădină cu zambile, cum nu mai
văzuseră oamenii locului. Vorbea cu ele și le mai povestea de ruși sau de nemți.
Bunica își mai ieșea din fire văzându-l acolo boscorodind vrute si nevrute.Mai
ales că nu înțelegea nici ea cum apăruseră acolo florile ca niște nestemate. ,,
Vasile, du-te la pădure! Lasă florile!", striga, sprijinindu-se într-un
băț. Bunica umbla de tânără cu un soi de baston. Zicea că e rușine să vrei să
fii tânăr după ce atâția au murit în război. Bunicul a cules zambilele, ca și
cum și-ar fi mângâiat copiii si a plecat cu caii să vândă florile în piața
Nicolina.S-a întors noaptea, bucuros nevoie mare. Mama umbla prin grădină
încălțată în cizme de cauciuc, târând după ea cei șapte frați mai mici. Avea să
împlinească 16 ani peste câteva luni. Bunicul a chemat-o dimineață și i-a spus:
,, Ileană, este în sat la Pietrărie un om pe care îl cheamă Nițoi. Cântă în
strană la Mănăstirea Bârnova. E cam bolnav şi muierea i-o murit când erau copiii
mici. Are un băiat mai mare. Cu acela ai
să te măriți!"
Mama s-a ascuns în grădină și
,,nu mă da tată, nu mă da!". Degeaba.
,,De ce tataie? De ce? Ai spus că
mă dai la școală!", plângea mama. ,, Taci,Ileană, omul acela e bun. De la
tat-su mi se trage răsadul de zambile!" (fragment din cartea ,,Când
tata avea tată”-Mălina Aniţoaei)