sâmbătă, 27 august 2016

Răsadul de zambile

Se întâmplă uneori ca din cuvinte să răzbată un parfum neobişnuit. Când scriu , cuvintele mele parcă ar răspândi un parfum de zambile.
După ce s-a terminat războiul bunicul a început să  muncească prin sat cu ziua. Dar muncea în felul lui cu mândrie. Mergea în pădurea Bârnovei cu caii și mai aducea  lemne pentru săteni. De unde până unde , în spatele casei avea o grădină cu zambile, cum nu mai văzuseră oamenii locului. Vorbea cu ele și le mai povestea de ruși sau de nemți. Bunica își mai ieșea din fire văzându-l acolo boscorodind vrute si nevrute.Mai ales că nu înțelegea nici ea cum apăruseră acolo florile ca niște nestemate. ,, Vasile, du-te la pădure! Lasă florile!", striga, sprijinindu-se într-un băț. Bunica umbla de tânără cu un soi de baston. Zicea că e rușine să vrei să fii tânăr după ce atâția au murit în război. Bunicul a cules zambilele, ca și cum și-ar fi mângâiat copiii si a plecat cu caii să vândă florile în piața Nicolina.S-a întors noaptea, bucuros nevoie mare. Mama umbla prin grădină încălțată în cizme de cauciuc, târând după ea cei șapte frați mai mici. Avea să împlinească 16 ani peste câteva luni. Bunicul a chemat-o dimineață și i-a spus: ,, Ileană, este în sat la Pietrărie un om pe care îl cheamă Nițoi. Cântă în strană la Mănăstirea Bârnova. E cam bolnav şi muierea i-o murit când erau copiii mici. Are un băiat mai mare. Cu acela  ai să te măriți!"
Mama s-a ascuns în grădină și ,,nu mă da tată, nu mă da!". Degeaba.

,,De ce tataie? De ce? Ai spus că mă dai la școală!", plângea mama. ,, Taci,Ileană, omul acela e bun. De la tat-su mi se trage  răsadul  de zambile!" (fragment din cartea ,,Când tata avea tată”-Mălina Aniţoaei)

miercuri, 17 august 2016

Bujorii bunicului

,,Când tata avea tată și verdele pădurii Bârnova avea ceva de smarald. Iar mama nu mai știa cum să se împartă între cei doi bunici ai mei. Unul stătea chircit la sobă și povestea de nemți și de ruși, celălalt fusese internat la sanatoriul Bârnova. Tata nu și-a manifestat niciodată sentimentele pentru bunicul. ,,Du-te, femeie, că iar zace moșneagul!" Zicea ca și cum nu-i păsa,dar vedeam cum i se așează un nod în gât, cum nodul cuprindea toată grădina neobișnuită a bunicului, cu bujori, meri,peri, crizanteme, fragi și zmeură. Bunicul iubea tare mult florile. Încovoiat și gemând de durere, le uda și le mângâia petalele. Bunicul n-a iubit nicio femeie cum a iubit florile.Ne-a trimis de la sanatoriu o ilustrată și ne-a spus că i s-a urât de lume străină . M-am dus cu mama prin pădurea Bârnovei, pe cărări cunoscute doar de soldați în timpul războiului, am mers ceasuri bune si am ajuns la sanatoriu. Bunicul era într-o camera plină de cărți. Mi-a zis să nu mă apropii. În clipa aceea, nodul care mi s-a așezat în gât avea ceva din îmbrățișarea pustiitoare,tăcută și tandră a tatălui meu. ,,Ce mai face tac-tu, Ileană,tot cu poveștile cu rușii?",a întrebat -o pe mama. A refuzat pachetul cu mâncare. Nu a vrut decât buchetul cu bujori. " Fragment din cartea în curs de apariție ,,Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)

marți, 9 august 2016

Bunicul și americanii

,,Fa Ileană, nici regalistii, nici comuniștii nu plâng de mila opincarului.", zicea bunicul, răsucind foița de țigară, tușind într -un fel ciudat, ca și cum ar fi hohotit de râs. Căpătase boala de plămâni pe front. Uneori deschidea aparatul vechi de radio și asculta cu atenție. ,,Ce faci,tataie? Nu dormi?",întreba mama. ,,Aștept americanii!", zicea bunicul, ducându - și mâna spre piciorul rănit pe front. În toiul nopții, deschidea portița și mergea să le dea zahar cailor. De la bunicul am învățat să râd când o gheară mă apasă în interior."- Fragment din cartea ,,Când tată avea tată" (Mălina Anițoaei)

luni, 8 august 2016

Secretul din pivniță

După ce a venit moșul cu barbă neagră și a terminat de lucrat pivnița, aveam, în sfârșit, unde să mă joc. Mama nu mă prea lăsa să cobor treptele. Sora cea mică a tatălui căzuse în beci și rămăsese șchioapă. Mă durea in piept când o vedeam. Așa că pivnița era cumva un loc în afara frontierelor. Dar acolo jos, după dalele de piatră, am găsit într-o zi un plic sau mai bine zis o bucată de ziar, împăturită cu grijă. În interior era o fotografie.
“N-o atinge! Să nu te vadă taică-tău”, a strigat mama.
Nu am înțeles de ce nu trebuia să o ating. Îmi ardea degetele? Mă îmbolnăveam?
Pe urmă am aflat că în fotografie era Bădia, fratele mai mare al tatei. Murise de tuberculoză, la 19 ani.
Se îmbrăcase în rochie de mireasă, în noaptea de Anul Nou. Băieții din sat au făcut o glumă și au aruncat mireasa în apa de la Mazlîc. Era în satul Pietrărie, un izvor ce-și arcuia neliniștea spre Iași de sute de ani. Bădia a mai trăit un an.
Nu înțelegeam de ce tata întorcea capul când vedea fotografia. De ce o atingea cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se sfărâme. Când plecau ai mei la Todirel, la părinții mamei, mă urcam pe dealul Repedea. Căsuța noastră era în coasta pietrelor rostogolite dinspre Dumnezeu. Luam cu mine și fotografia. O priveam ceasuri la rând, ca și cum identitatea mea s-ar fi transferat în alt timp.
Aveam o fotografie, o pisică albă și un sat, care îmi părea în întregime al meu. Tata mi-a spus că Bădia avea darul vorbirii. Adică restul sufereau de muțenie?- gândeam eu. Într-o zi, tata a venit, s-a așezat lângă mine și mi-a spus: “Comuniștii ne-au luat tot, nu mai poți să te joci în pădure. Nu mai am ce să-ți las. Asta e tot ce pot să-ți dau! E Bădia. E îngropat la Bârnova”. Mi-a întins fotografia care, da, în acel moment îmi ardea palmele.
Am căzut în viață de zeci de ori. Dar secretul din pivnița noastră mi-a dat întotdeauna putere. În fotografia asta stă ascuns tot ceea ce comuniștii nu au putut ucide. Darul vorbirii. Dacă închid ochii, într-o clipă, am totul, de la marea cea mare până la cele mai prețioase pietre. Inima mea e încrustată în cutele rocilor de pe dealul Repedea.
Dumitru Nițoaei

Palatul meu de cleștar

Bunicul se așeza întotdeauna lângă foc. ,, Un borș de găină mănânci, tataie?", îl întreba mama, bucuroasă că a venit bunicul tocmai dinspre pădurea Bârnovei.,, Țîrrrrrr!", se auzeau greierii îmbrăcați în costume de gală. ,, Răi mai erau rușii, Ileană", își începea bunicul istorisirea. Stăteam și îl ascultam pe bunicul până când lemnele din sobă deveneau cenușă. Bucătăria de vară era palatul meu de cleștar. Pe la cinci dimineața bunicul își lua caii, care știau singuri drumul. Cu inima cât un purice așteptam să vină ziua când caii vor necheza din nou la poartă și zece guri se vor sătura dintr-o biată găină. De câte ori în vis bunicul nu mă întreabă dacă am avut grijă de mama!
Fragment din cartea ,,Când tata avea tată"(Mălina Anițoaei)

Zâmbetul fratelui

După ce nu am bătut-o pe Mieluța, tata i-a spus fratelui meu să aibă grijă de oi. Fratele meu nu știa să râdă. Nici nu s-ar fi plâns de ceva. Se așeza pe iarbă și privea într -un punct fix. Era greu să pătrunzi în lumea lui. Până și oile stăteau cuminți și așteptau un semn, o mișcare. ,,Am să rup cartea cu dinții și am să văd lumea.", zicea mai mult ca pentru sine. Eu știam de atunci că fratele meu va muri tânăr.,,Na, băiatul lui Gheorghe e student. Mutul ăla o să fie domn!", cleveteau sătenii, cumva furioși. Fratele meu ducea oile în ocol, își freca mâinile cu o perie aspră și apoi își pregătea cutia cu pătrate. Piesele de șah dansau între mine și pădure . ,,Se întâmplă ceva în lumea asta, cineva trage firele!", îmi spuneam. Chiar dacă i-aș fi cerut fratelui meu să zâmbească el știa că a zâmbi este un preț prea mare pentru un copil de țărani. Fragment din cartea în curs de apariție ,, Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)

Un fir de argint

Nu știu când au cumpărat ai mei oile. Cu mult înainte de venirea mea pe lume. Erau șapte. Îmi amintesc și acum de fiecare în parte. Eram paznicul lor devotat. Aveam cinci ani și vorbeam cu ele vrute și nevrute. Mă scotea din sărite că una parcă zâmbea. Uneori rădea în hohote parcă de mine. M-a pus pe jar într-o zi fiindcă m-a alergat toată grădina. Atunci am lovit-o rău cu picioarele mele mici și neputincioase. Când am văzut că nu se împotrivește, am prins-o în brațe și am plâns în hohote pe blănița ei. ,, Mieluță, iartă- mă, tu ești mai bună decât mine!" ,,N-o mai lăsa în grădină, copchila ta n-are minte și bate oile", i-a zis tata mamei. Din ziua aceea am privit de departe spre ocolul oilor. Dar Mieluța venea cât mai aproape de mine. Acum nu mă mai privea batjocoritor. Din ochi i se prelingea un fir de argint.- fragment din cartea în curs de apariție
,, Când tata avea tată "

sâmbătă, 21 mai 2016

Un preț ca floarea de mai

Nu m-a salvat nimic de la singurătate
Nici parfumul gloriei
Nici iubirea pătimașă
Nici țara pe care s-o iubești ca un general în rezervă
Nici avalanșa tinereții
Nici verdele cărnos de mai
Nici amintirea duioasă a mamei mele
Dumnezeu stătea pregătit să se îndure
Dar iubirea pentru El nu m-a salvat de la singurătate
Am dat tot ce aveam pentru un preț de nimic
Doi bănuți mi-au rămas
Și degetele pline de
Dovinna în Christian Dior,1956
Cerneală
Și drumul
Și ironia
Eram sub acel pod când cădea Paul Celan
Eram fir de iarbă când murea Albert Camus
Credeam în Jean Paul Sartre și purtam rochia roșie
Un timp n-am fost eu
Aveam un zâmbet de împrumut
Și cheia numelui meu
Mă numeam într-un fel
Nu m-a salvat de la singurătatea nici lumea râzând în hohote
Nici plansul ei
Oricum numele nu-mi folosea la nimic
Dar bine că în orașul acesta oamenii citesc poezii
Și nu le iau în serios
Cărțile se rostogolesc de pe raft
Și eu trag linie



miercuri, 10 februarie 2016

Mama mea purta batic




Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-şi aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi aminteşte de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?