„Când tata avea tată”

Răsadul de zambile

Se întâmplă uneori ca din cuvinte să răzbată un parfum neobişnuit. Când scriu , cuvintele mele parcă ar răspândi un parfum de zambile.

După ce s-a terminat războiul bunicul a început să  muncească prin sat cu ziua. Dar muncea în felul lui cu mândrie. Mergea în pădurea Bârnovei cu caii și mai aducea  lemne pentru săteni. De unde până unde , în spatele casei avea o grădină cu zambile, cum nu mai văzuseră oamenii locului. Vorbea cu ele și le mai povestea de ruși sau de nemți. Bunica își mai ieșea din fire văzându-l acolo boscorodind vrute si nevrute.Mai ales că nu înțelegea nici ea cum apăruseră acolo florile ca niște nestemate. ,, Vasile, du-te la pădure! Lasă florile!", striga, sprijinindu-se într-un băț. Bunica umbla de tânără cu un soi de baston. Zicea că e rușine să vrei să fii tânăr după ce atâția au murit în război. Bunicul a cules zambilele, ca și cum și-ar fi mângâiat copiii si a plecat cu caii să vândă florile în piața Nicolina.S-a întors noaptea, bucuros nevoie mare. Mama umbla prin grădină încălțată în cizme de cauciuc, târând după ea cei șapte frați mai mici. Avea să împlinească 16 ani peste câteva luni. Bunicul a chemat-o dimineață și i-a spus: ,, Ileană, este în sat la Pietrărie un om pe care îl cheamă Nițoi. Cântă în strană la Mănăstirea Bârnova. E cam bolnav şi muierea i-o murit când erau copiii mici. Are un băiat mai mare. Cu acela  ai să te măriți!"

Mama s-a ascuns în grădină și ,,nu mă da tată, nu mă da!". Degeaba.

,,De ce tataie? De ce? Ai spus că mă dai la școală!", plângea mama. ,, Taci,Ileană, omul acela e bun. De la tat-su mi se trage  răsadul  de zambile!" (fragment din cartea ,,Când tata avea tată”-Mălina Aniţoaei)

Bujorii bunicului

,,Când tata avea tată și verdele pădurii Bârnova avea ceva de smarald. Iar mama nu mai știa cum să se împartă între cei doi bunici ai mei. Unul stătea chircit la sobă și povestea de nemți și de ruși, celălalt fusese internat la sanatoriul Bârnova. Tata nu și-a manifestat niciodată sentimentele pentru bunicul. ,,Du-te, femeie, că iar zace moșneagul!" Zicea ca și cum nu-i păsa,dar vedeam cum i se așează un nod în gât, cum nodul cuprindea toată grădina neobișnuită a bunicului, cu bujori, meri,peri, crizanteme, fragi și zmeură. Bunicul iubea tare mult florile. Încovoiat și gemând de durere, le uda și le mângâia petalele. Bunicul n-a iubit nicio femeie cum a iubit florile.Ne-a trimis de la sanatoriu o ilustrată și ne-a spus că i s-a urât de lume străină . M-am dus cu mama prin pădurea Bârnovei, pe cărări cunoscute doar de soldați în timpul războiului, am mers ceasuri bune si am ajuns la sanatoriu. Bunicul era într-o camera plină de cărți. Mi-a zis să nu mă apropii. În clipa aceea, nodul care mi s-a așezat în gât avea ceva din îmbrățișarea pustiitoare,tăcută și tandră a tatălui meu. ,,Ce mai face tac-tu, Ileană,tot cu poveștile cu rușii?",a întrebat -o pe mama. A refuzat pachetul cu mâncare. Nu a vrut decât buchetul cu bujori. " Fragment din cartea în curs de apariție ,,Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)

Bunicul și americanii

,,Fa Ileană, nici regalistii, nici comuniștii nu plâng de mila opincarului.", zicea bunicul, răsucind foița de țigară, tușind într -un fel ciudat, ca și cum ar fi hohotit de râs. Căpătase boala de plămâni pe front. Uneori deschidea aparatul vechi de radio și asculta cu atenție. ,,Ce faci,tataie? Nu dormi?",întreba mama. ,,Aștept americanii!", zicea bunicul, ducându - și mâna spre piciorul rănit pe front. În toiul nopții, deschidea portița și mergea să le dea zahar cailor. De la bunicul am învățat să râd când o gheară mă apasă în interior."- Fragment din cartea ,,Când tată avea tată" (Mălina Anițoaei)

Secretul din pivniță

După ce a venit moșul cu barbă neagră și a terminat de lucrat pivnița, aveam, în sfârșit, unde să mă joc. Mama nu mă prea lăsa să cobor treptele. Sora cea mică a tatălui căzuse în beci și rămăsese șchioapă. Mă durea in piept când o vedeam. Așa că pivnița era cumva un loc în afara frontierelor. Dar acolo jos, după dalele de piatră, am găsit într-o zi un plic sau mai bine zis o bucată de ziar, împăturită cu grijă. În interior era o fotografie.
“N-o atinge! Să nu te vadă taică-tău”, a strigat mama.
Nu am înțeles de ce nu trebuia să o ating. Îmi ardea degetele? Mă îmbolnăveam?
Pe urmă am aflat că în fotografie era Bădia, fratele mai mare al tatei. Murise de tuberculoză, la 19 ani.
Se îmbrăcase în rochie de mireasă, în noaptea de Anul Nou. Băieții din sat au făcut o glumă și au aruncat mireasa în apa de la Mazlîc. Era în satul Pietrărie, un izvor ce-și arcuia neliniștea spre Iași de sute de ani. Bădia a mai trăit un an.
Nu înțelegeam de ce tata întorcea capul când vedea fotografia. De ce o atingea cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se sfărâme. Când plecau ai mei la Todirel, la părinții mamei, mă urcam pe dealul Repedea. Căsuța noastră era în coasta pietrelor rostogolite dinspre Dumnezeu. Luam cu mine și fotografia. O priveam ceasuri la rând, ca și cum identitatea mea s-ar fi transferat în alt timp.
Aveam o fotografie, o pisică albă și un sat, care îmi părea în întregime al meu. Tata mi-a spus că Bădia avea darul vorbirii. Adică restul sufereau de muțenie?- gândeam eu. Într-o zi, tata a venit, s-a așezat lângă mine și mi-a spus: “Comuniștii ne-au luat tot, nu mai poți să te joci în pădure. Nu mai am ce să-ți las. Asta e tot ce pot să-ți dau! E Bădia. E îngropat la Bârnova”. Mi-a întins fotografia care, da, în acel moment îmi ardea palmele.
Am căzut în viață de zeci de ori. Dar secretul din pivnița noastră mi-a dat întotdeauna putere. În fotografia asta stă ascuns tot ceea ce comuniștii nu au putut ucide. Darul vorbirii. Dacă închid ochii, într-o clipă, am totul, de la marea cea mare până la cele mai prețioase pietre. Inima mea e încrustată în cutele rocilor de pe dealul Repedea.

Dumitru Nițoaei

Palatul meu de cleștar

Bunicul se așeza întotdeauna lângă foc. ,, Un borș de găină mănânci, tataie?", îl întreba mama, bucuroasă că a venit bunicul tocmai dinspre pădurea Bârnovei.,, Țîrrrrrr!", se auzeau greierii îmbrăcați în costume de gală. ,, Răi mai erau rușii, Ileană", își începea bunicul istorisirea. Stăteam și îl ascultam pe bunicul până când lemnele din sobă deveneau cenușă. Bucătăria de vară era palatul meu de cleștar. Pe la cinci dimineața bunicul își lua caii, care știau singuri drumul. Cu inima cât un purice așteptam să vină ziua când caii vor necheza din nou la poartă și zece guri se vor sătura dintr-o biată găină. De câte ori în vis bunicul nu mă întreabă dacă am avut grijă de mama!
Fragment din cartea ,,Când tata avea tată"(Mălina Anițoaei)

Zâmbetul fratelui

După ce nu am bătut-o pe Mieluța, tata i-a spus fratelui meu să aibă grijă de oi. Fratele meu nu știa să râdă. Nici nu s-ar fi plâns de ceva. Se așeza pe iarbă și privea într -un punct fix. Era greu să pătrunzi în lumea lui. Până și oile stăteau cuminți și așteptau un semn, o mișcare. ,,Am să rup cartea cu dinții și am să văd lumea.", zicea mai mult ca pentru sine. Eu știam de atunci că fratele meu va muri tânăr.,,Na, băiatul lui Gheorghe e student. Mutul ăla o să fie domn!", cleveteau sătenii, cumva furioși. Fratele meu ducea oile în ocol, își freca mâinile cu o perie aspră și apoi își pregătea cutia cu pătrate. Piesele de șah dansau între mine și pădure . ,,Se întâmplă ceva în lumea asta, cineva trage firele!", îmi spuneam. Chiar dacă i-aș fi cerut fratelui meu să zâmbească el știa că a zâmbi este un preț prea mare pentru un copil de țărani. Fragment din cartea în curs de apariție ,, Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)

Un fir de argint

Nu știu când au cumpărat ai mei oile. Cu mult înainte de venirea mea pe lume. Erau șapte. Îmi amintesc și acum de fiecare în parte. Eram paznicul lor devotat. Aveam cinci ani și vorbeam cu ele vrute și nevrute. Mă scotea din sărite că una parcă zâmbea. Uneori rădea în hohote parcă de mine. M-a pus pe jar într-o zi fiindcă m-a alergat toată grădina. Atunci am lovit-o rău cu picioarele mele mici și neputincioase. Când am văzut că nu se împotrivește, am prins-o în brațe și am plâns în hohote pe blănița ei. ,, Mieluță, iartă- mă, tu ești mai bună decât mine!" ,,N-o mai lăsa în grădină, copchila ta n-are minte și bate oile", i-a zis tata mamei. Din ziua aceea am privit de departe spre ocolul oilor. Dar Mieluța venea cât mai aproape de mine. Acum nu mă mai privea batjocoritor. Din ochi i se prelingea un fir de argint.- fragment din cartea în curs de apariție
,, Când tata avea tată "

Un preț ca floarea de mai

Nu m-a salvat nimic de la singurătate
Nici parfumul gloriei
Nici iubirea pătimașă
Nici țara pe care s-o iubești ca un general în rezervă
Nici avalanșa tinereții
Nici verdele cărnos de mai
Nici amintirea duioasă a mamei mele
Dumnezeu stătea pregătit să se îndure
Dar iubirea pentru El nu m-a salvat de la singurătate
Am dat tot ce aveam pentru un preț de nimic
Doi bănuți mi-au rămas
Și degetele pline de

Dovinna în Christian Dior,1956

Cerneală
Și drumul
Și ironia
Eram sub acel pod când cădea Paul Celan
Eram fir de iarbă când murea Albert Camus
Credeam în Jean Paul Sartre și purtam rochia roșie
Un timp n-am fost eu
Aveam un zâmbet de împrumut
Și cheia numelui meu
Mă numeam într-un fel
Nu m-a salvat de la singurătatea nici lumea râzând în hohote
Nici plansul ei
Oricum numele nu-mi folosea la nimic
Dar bine că în orașul acesta oamenii citesc poezii
Și nu le iau în serios
Cărțile se rostogolesc de pe raft
Și eu trag linie

Mama mea purta batic

Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-şi aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi aminteşte de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?

Busuioc de provincie

Toamna îşi aruncă frunzele pe neşoptite, poleind cu auriul brun întregul oraş ce-şi caută parcă descumpănit identitatea. Dimineţile se reconturează într-o răceală uşor timpurie, cedând neputincioase în faţa implacabilului. În fiecare dimineaţă, în parcul din faţa Mănăstirii Bogdana, un bărbat fără vârstă, nebărbierit,cu hainele uzate şi trupul osos,  examinează o sticlă goală al cărui conţinut poate să fi fost sorbit cu voluptate în timpul nopţii. Cert este că în jurul orei 8.00, când trecătorii se grăbesc apatici spre slujbele lor, omul nostru posedă deja o infamă sticlă golită de conţinut. Pentru el starea aceasta pare a fi una dintre tragediile lumii. Of, Doamne, urmează o zi cenuşie în care trebuie să te trezeşti la realitate!- pare a spune bărbatul, jumătate revoltat , jumătate împăcat cu soarta. Ei, bine, ziua va fi plină de aventura căutării licorii, care îl va face oricum să uite totul - nevastă, copii, foame, părinţi morţi, şomaj… Şi câte altele nu ar fi de uitat!
Da, este ciudată şi oricum nedreaptă împărţeala lumii. Asta pentru că în vreme ce alte zeci sau sute de rădăuţeni trântesc plin de ei înşişi portierele maşinilor moderne, oricum cumpărate poate de la vreun talcioc, bărbatul din parc aruncă la coş sticla în care a fost băutura lui preferată. Zgomotul cu care aceasta se face ţăndări îl răzbună pentru toate lipsurile din lume. Câte nopţi nu a dormit? Câte nopţi a examinat atent şiretenia lunii? Câte nopţi şi-ar fi dorit să fi murit de mult? Nimeni nu ştie şi oricum pentru nimeni nu contează. Poate că în sinea lui a aflat deja care este esenţa vieţii acesteia, poate că în sinea lui a ajuns deja un înţelept şi totuşi pare nemulţumit de venirea toamnei. În curând va fi frig şi va trebui să caute alt loc în care să aştepte dimineţile,  pentru ca ritualul sticlei sparte să nu fie văduvit şi pentru că el ştie că odată ce ai intrat în vârtejul beţiei, nu te mai poţi întoarce!Te răsuceşti în hău şi poate că ai vrea să ieşi, poate că ai vrea să fii salvat… Însă oamenii râd de slăbiciunea ta şi nu pricep asta…
E toamnă, prieteni, într-un parc un bărbat îşi scrie povestea vieţii cu fiecare înghiţitură de tărie care îl coboară în vis. E o poveste destul de tristă, multiplicată fatidic la tiparniţa lumii. Oare nu cumva între învingători şi învinşi nu există decât o pojghiţă numită sensibilitate?

Henri Cartier- Bresson-The Eye of the Century

Toporașul albastru ( fragment din cartea ,,Inocența în stare de sclavie")

Treceam adesea pe strada Grânelor şi când ajungeam în faţa casei cu porţi albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simţind în creştet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau uşor şi eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar, doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic şi chipul rămânea în continuare nedesluşit.
E doar o părere,îmi spuneam uneori, îndreptând şi mai tare umerii, ca şi cum aş fi coborât de pe un podium.
Casa este imensă şi veche,pe la uluci, timpul şi-a aşezat amprenta tămâios-ruginie iar sus,sus,la mansardă grilajul are o broderie din veacul trecut.

Astăzi dimineaţă am ajuns din nou pe stradă,păşind  încet spre oficiul poştal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ‚,O clipă,o clipă!’’, am auzit glasul unei femei şi am întors capul, văzându-i faţa veştejită şi chipul aducând a portret de Van Gogh. ,,Intraţi o clipă ,vă rog!’’, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână şi introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. ,,Domnul vrea să vă vorbească!’’,mi-a spus, împingându-mă de data asta ceva mai uşor spre salonul cu uşă glisantă.
Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele,nu desluşeam prezenţa care îmi transmitea un fluid dintr-o lume trecută.  ,,Apropiaţi-vă!’’,mi-a dictat hipnotic ,de astă dată o voce cu un timbru grav ,bărbătesc, dar destul de cald ca să pot simţi un tremur ciudat în picioare.
Atunci l-am văzut. Era infirm,bătrân şi orb. Cu mâna stângă mi-a întins o ceaşcă de cafea şi o feliuţă de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deştepţi- am gândit pentru că aşa îmi spusese mie odată bunicul. ‚’’Carevasăzică aţi fost bolnavă.’’, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se uşor în ceaşca de sticlă. ,,De unde ştiţi?’’,am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul şi mi-a spus :,,De mult îmi doream să-mi citeşti chiar dumneata ceea ce scrii!’’.,,Scuzaţi-l ,e om bătrân,la 90 de ani…’’, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul şi cu glasul tremurat, străin parcă mie, am început să citesc. Omul şi-a scos ochelarii negri şi atunci i-am văzut ochii imenşi şi albaştri.

,,Dacă nu ai fi atât de slabă, ai fi chiar drăguţă!’’, mi-a spus, ţintuindu-mă cu privirea oarbă până în adâncul inimii.,,De unde ştiţi? Doar nu mă vedeţi!’’,am zis eu,sfărâmând şi ultima bucăţică de zahăr.,,Poate!’’, a răspuns, mulţumindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud dar suficient de elegant ca să nu şocheze.
M-am ridicat aproape ameţită şi omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul şi am păşit năucită în stradă.
Dintre degete, se ivea un toporaş fraged, albastru…încărcat de puritatea şi înţelepciunea unei vieţi petrecute într-un cărucior. Şi totuşi îmi părea mai fericit decât mine. ’’Poate,, l-am citat  în gând,îndreptându-mi spatele ca şi cum aş fi coborât de pe un podium şi aş fi primit cea mai frumoasă recompensă.
N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar însemna să forţez mâna destinului şi să mă întorc în timp pentru a doua oară…

©Francesca Woodman 

Fantasma de a exista (fragment din cartea" Inocența în stare de sclavie")

Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut  să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste, toţi scriitorii mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii peltice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam "Lupta cu îngerul"îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!
La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi,  când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?

Măsura înstrăinării

Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?
Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?
Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate. (fragment din cartea Inocența în stare de sclavie)

imagine- Eugen Atget

Răspunsul fără cuvinte

Într-o parte a lumii s-a născut un copil, printre miile de copii care aveau să fie fericiţi toată viaţa.
A mers la şcoală, iar părinţii iubitori au făcut din el un om mare. A absolvit facultăţi cât pentru cinci proşti, cu care să te iei la trântă, când vrei hârtii aşezate în ramă. Când treceai pe lângă el, trebuia să-ţi ridici cuşma ta  de ţăran. S-a însurat, a făcut prunci dolofani cu o muieruşcă bună de pus la rană. Omul nostru a avut un destin liniar. La moartea lui ,cineva a ţinut un discurs despre cumsecădenia locului şi în timp ce bulgării de pământ cădeau peste el , se auzeau doar cuvinte de laudă. Numai un cerşetor cu gura spartă s-a trezit vorbind aiurea: „Dar oare a avut suflet?,,- repeta zdrenţărosul. Bine că la întrebarea asta nu s-a mai sinchisit nimeni să răspundă, începuse ploaia şi lumea se grăbea să plece spre casă.
În altă parte a lumii, s-a mai născut un copil. Tatăl i s-a sinucis la vremea la care pruncul se căţăra prin copaci după mâţe pripăşite de aiurea.
Mama şi-a pierdut încetişor minţile  şi a uitat de copil. Cine să-l mai ducă pe la şcoli înalte? Poate că o fi  început vreuna şi chiar poate s-o fi isprăvit.  Nimeni nu ştie, cert e că a înţeles ce înseamnă mizeria şi a cunoscut cumplita cădere care îi este dată omului. Într-o zi, tot umblând pe căi bătătorite, l-a întâlnit pe Dumnezeu. „Ce plan ai cu mine, Doamne?’’, a întrebat. Tăcere. Domnul Dumnezeu nu dă răspunsuri în cuvinte. La un moment dat i-a venit timpul  să moară. Iar pe marginea gropii, un neica nimeni s-a trezit vorbind. „Se spune că omul ăsta l-a văzut pe Dumnezeu”. Se luminase parcă întreaga zare și nimeni nu ar fi vrut să mai  plece acasă. Murise, dar sufletul lui se simțea în verdele florilor, în albastrul cerului și în lacrimile oamenilor, lacrimi care păreau perle. (din cartea Inocența în stare de sclavie)

Robert Doisneau Photography 1951

Nesăbuința

April showers, c.1935 by Charles E. Wakeford

Acum închide-le pe toate și dă-le uitării. Ca și cum le-ai înmormânta. Jelește-le, udă-le ca pe florile de mireasă. Apoi trage capacul și pleacă. Doar știai că totul va fi așa. Doar știai că mușcătura de câine poate fi mortală. Ai acționat cu nesăbuință, crezând în demnitatea  omului, crezând  în prietenie, loialitate, în morală. Nu există. Trage capacul, udă-ți fața cu stropii de ploaie, scutură-te de scârbă și privește înainte. Găsește-ți locul. Trebuie să fie și locul tău undeva.

Dacă te arunci în gol

Day Of The Dead - Rebecca Litchfield

Nu ai de unde să știi ce-ți rezervă destinul. Accepți provocările. Vreau să vă relatez totul cât mai simplu, fără figuri de stil și fraze încârligate. Eu nu aveam de gând să rămân în orașul cu zece locuitori. Venisem din tărâmul cu șapte coline, unde, noaptea, se vede talpa lui Dumnezeu. Abia terminasem cursurile de actorie. Aveam o înfățișare agreabilă, așa că nu duceam lipsă de admiratori.
Pe el l-am întâlnit la o cafenea. Peste o săptămână, m-a cerut de nevastă. Măritișul îmi părea o prostie fără de margini, dar îmi doream sa fiu la casa mea, cum își dorește avarul luna de pe cer. Plângea cu lacrimi imense, iar declarațiile lui întreceau scenele pasionale din filme. Când m-a luat în brațe și a pășit peste prag, toată lumea a aplaudat, concluzionând că armonia noastră va fi durabilă.
El s-a apropiat și mi-a șoptit: ”Acum îmi porți numele, dacă nu mă asculți, te ia dracul!”. Pe mine m-au trecut fiorii, dar am continuat să zâmbesc. Destinul mă pocnise violent în moalele capului. Viața noastră a început cu dispute nerezonabile în diminețile în care nu avea niciun chef să meargă la slujbă. Bombănea ce bombănea, apoi trântea ușa și se întorcea seara. Beat criță. După o lună mi-a mărturisit că serviciul nu a existat niciodată. Stătuse zile la rând prin crâșmele de pe la marginea orașului.
Nu aveam bani de mâncare, asta era realitatea pe care trebuia s-o admit, zicea el răspicat, lovind bărbătește, cu pumnul în masa de sticlă. ”Dar mâncare să faci, că eu de asta m-am însurat!”, zicea dumnealui, cu o mină care nu prevestea nimic bun.
Hm. Am început să caut salvarea. Dar, uneori, fugind de un rău, te arunci în gol. Așa m-am agățat de primul venit. Al doilea venit, cum s-ar spune.
Continuarea pe
http://www.catchy.ro/atunci-mi-a-zis-ca-el-nu-are-nevasta-de-lasat/77218

Cu alegătorii nu te poți pune

Domnul P. a fost cândva politician. Dar credeţi cumva că morbul politicii îţi iese uşor din sânge, credeţi cumva că te poţi opri vreodată din dorinţa de a răsturna lumea şi de a muta soarele de pe cer? Odinioară, P. îşi deschisese o afacere imobiliară care îi mergea scârţa-scârţa, dar care îi asigura bănuţul pentru covrigul de dimineaţa şi pentru cartofii uscaţi de la prânz (îngurgitaţi, ce-i drept, la restaurantul cu mese şchioape de pe colţ). Seara, he, he,he, prietenul nostru îşi permitea câte o amantă focoasă, cu care discuta despre iminenta căsătorie, bazată pe dragoste, încredere şi cămăşi albe, apretate.

Domnul P. era un om subţire, îmbrăcat mereu la patru ace, căci aşa trebuie să fie un politician, da, da, politica, spunea el, nu poate fi privată de mirosul de parfum, de servieta diplomat şi de pumnul dat în masă în momentele cruciale. Vedeţi, dumneavoastră, dragii mei, P. ştia ce vrea de la viaţă şi, în momentele de întâlnire cu metafizica personală (chiar așa!), omul nostru pierdea ceasuri la rând în cafeneaua din blocul turn, privind de sus, de sus, oraşul aflat la degetul lui mic. Era, mă înţelegeţi, consilier orăşenesc şi, în mintea lui, fiecare fir de praf care zbura împotriva vântului trebuia distrus, trebuia creată o nouă ordine în comunitate, străzile aveau nevoie de alte denumiri, linia ferată nu, nu-şi mai avea rostul. (Chiar şi luna, luna asta ar trebui poziţionată altfel, – îşi spunea el) Ei, ei, să fii parlamentar nu-i mare lucru – îşi zicea – căci în Parlament poţi dormi sau răsfoi ziarele, dar un consilier de rangul lui este supus oprobriului. Cu alegătorii… nu te poţi pune, mai ales când dai piept cu ei zi de zi şi când responsabilitatea e gata, gata să-ţi frângă coloana vertebrală.



De când se ştia pe lume, P. era un romantic, aşa că între o vânzare de apartament şi o întrunire politică, mai găsea vreme pentru însăilarea unor versuri, pe care nenorocitele de ziare ar fi trebuit să i le publice pe prima pagină, dar nu şi nu, pentru că, ştia el, fiţuicile astea au în spate o adevărată mafie. Când cineva vrea sa te lucreze, te lucrează oricum, călcând cu cizmele talentul tău inconfundabil… şi asta numai şi numai pentru că eşti politician. Ei, nişte scârbe şi ziariştii ăştia, repeta, cu conştiinţa că nu poţi să fii profet în satul tău, dar când ai valoare, (şi lui îi spuseseră atâţia că are, ce naiba!) istoria te recuperează!

Cât să fi trecut de la schimbarea guvernului? Un an ? Zece ani?Continuarea pe http://www.catchy.ro/habar-n-aveti-cate-riscuri-implica-sa-ai-o-puiculita-de-amanta/76619

Superbul Cavaler de Soroceanu din Rădăuții Bucovinei

Am să vă spun o poveste veche de o sută de ani și mai bine.

„Frumoasa din Frumosu” o dezmierda Dionisie Cavaler de Soroceanu pe soția sa. Din anul 1788, în familia Soroceanu se  moștenea titlul nobiliar . Leontina  era cu adevărat izbitor de frumoasă. O fotografie veche ne-o înfățișează purtând flori în păr și șiraguri de perle la gât, zâmbind cu ochii, așa cum îi stă bine unei femei delicate. Avea să vadă casa în care urma să-și petreacă restul vieții chiar în ziua nunții, când la poartă o aștepta o fanfara militară.„Frumoasa din Frumosu” se căsătorea cu Dionisie Soroceanu .Aveau să îi aibă ca moștenitori pe Adonis,Virgil și Veronica. Superba vilă ,,Veronica” încântă ochii trecătorilor, plină de mister și patină veche.

      

„Frumoasa din Frumosu” o dezmierda Dionisie Cavaler de Soroceanu pe soția sa. Din anul 1788, în familia Soroceanu se  moștenea titlul nobiliar . Leontina  era cu adevărat izbitor de frumoasă. O fotografie veche ne-o înfățișează purtând flori în păr și șiraguri de perle la gât, zâmbind cu ochii, așa cum îi stă bine unei femei delicate. Avea să vadă casa în care urma să-și petreacă restul vieții chiar în ziua nunții, când la poartă o aștepta o fanfara militară.„Frumoasa din Frumosu” se căsătorea cu Dionisie Soroceanu .Aveau să îi aibă ca moștenitori pe Adonis,Virgil și Veronica. Superba vilă Veronica încântă ochii trecătorilor, plină de mister și patină veche.

Dionisie Cavaler de Soroceanu s-a născut la 25 septembrie ,1872,în Călineștii lui Cuparencu. Era fiul preotului Gh Soroceanu din Ciocănești. În1888, a absolvit Gimnaziul Superior din Rădăuți. A fost învățător vreme de 40 de ani. L-au purtat pașii pe drumuri precum Vicovu de Jos,Horodnicu de Jos ,Marginea. În 1906, învățătorii din Rădăuți i-au încredințat doleanțele lor,așa că pentru șase ani avea să-i reprezinte la Conferința pe țară. Anul 1907 a fost efervescent. Împreună cu alți confrați a pus bazele organizației profesionale a învățătorilor din districtul Rădăuți. Organizația se numea Reuniunea învățătorimii din distr .Rădăuți. A fost ales președinte. În 1908, avea să-și dea adevăra măsură. Căpitanul austriac al districtului Rădăuți îi propunea să sărbătorească, printr-o manifestare, 60 de ani de la urcarea pe tron a împăratului Frantz Josef I. Dionisie Soroceanu a organizat o serbare românească. Muzica fanfarei militare, venită din Fălticeni se auzea până sus,sus în văzduhuri. Era în luna lui iunie . Rădăuții răsunau de valul ariilor românești și a cântecelor naționale. „La câteva zile însă, numai ce s-a trezit domnul Soroceanu chemat la Prefectură, pe atunci Căpitănie, unde căpitanul măsurându-l cu o privire plină de fulgere l-a întrebat: Acum ce mai ai  de gând să faci cu reuniunea dumitale, în județul Rădăuți, după cele petrecute cu sărbătorirea împăratului?Vroiești poate să romanizezi județul??Să nu uiți că încă nu te afli în România!!!” Aceasta este mărturisirea documentelor. Cavalerul Soroceanu nu s-a înspăimântat ,ci și-a văzut mai departe de opera începută. Au trecut 107 ani. Pașii lui Dionisie Soroceanu se aud parcă târziu în noapte pe strada Vasile Conta. El,cel care și-a dorit emanciparea sătenilor, de undeva, din sobrietatea lumilor paralele își ține fruntea sus și inima dârză.  Oameni fără de seamăn au trăit în Rădăuții Bucovinei de odinioară! O strănepoată a lui Dionisie Soroceanu ,superba Iulia, povestește :„Au trăit frumos și s-au iubit cu adevărat. După moartea lui, străbunica l-a plâns în fiecare seară și-mi amintesc adesea  că se ruga s-o strângă Dumnezeu mai repede, să ajungă sa fie cu el, dincolo.” 
Oprește-te,călătorule, și citește această poveste. De dragoste,de demnitate,de mândrie națională.