Mama mea purta batic

Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-şi aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi aminteşte de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?

Busuioc de provincie

Toamna îşi aruncă frunzele pe neşoptite, poleind cu auriul brun întregul oraş ce-şi caută parcă descumpănit identitatea. Dimineţile se reconturează într-o răceală uşor timpurie, cedând neputincioase în faţa implacabilului. În fiecare dimineaţă, în parcul din faţa Mănăstirii Bogdana, un bărbat fără vârstă, nebărbierit,cu hainele uzate şi trupul osos,  examinează o sticlă goală al cărui conţinut poate să fi fost sorbit cu voluptate în timpul nopţii. Cert este că în jurul orei 8.00, când trecătorii se grăbesc apatici spre slujbele lor, omul nostru posedă deja o infamă sticlă golită de conţinut. Pentru el starea aceasta pare a fi una dintre tragediile lumii. Of, Doamne, urmează o zi cenuşie în care trebuie să te trezeşti la realitate!- pare a spune bărbatul, jumătate revoltat , jumătate împăcat cu soarta. Ei, bine, ziua va fi plină de aventura căutării licorii, care îl va face oricum să uite totul - nevastă, copii, foame, părinţi morţi, şomaj… Şi câte altele nu ar fi de uitat!
Da, este ciudată şi oricum nedreaptă împărţeala lumii. Asta pentru că în vreme ce alte zeci sau sute de rădăuţeni trântesc plin de ei înşişi portierele maşinilor moderne, oricum cumpărate poate de la vreun talcioc, bărbatul din parc aruncă la coş sticla în care a fost băutura lui preferată. Zgomotul cu care aceasta se face ţăndări îl răzbună pentru toate lipsurile din lume. Câte nopţi nu a dormit? Câte nopţi a examinat atent şiretenia lunii? Câte nopţi şi-ar fi dorit să fi murit de mult? Nimeni nu ştie şi oricum pentru nimeni nu contează. Poate că în sinea lui a aflat deja care este esenţa vieţii acesteia, poate că în sinea lui a ajuns deja un înţelept şi totuşi pare nemulţumit de venirea toamnei. În curând va fi frig şi va trebui să caute alt loc în care să aştepte dimineţile,  pentru ca ritualul sticlei sparte să nu fie văduvit şi pentru că el ştie că odată ce ai intrat în vârtejul beţiei, nu te mai poţi întoarce!Te răsuceşti în hău şi poate că ai vrea să ieşi, poate că ai vrea să fii salvat… Însă oamenii râd de slăbiciunea ta şi nu pricep asta…
E toamnă, prieteni, într-un parc un bărbat îşi scrie povestea vieţii cu fiecare înghiţitură de tărie care îl coboară în vis. E o poveste destul de tristă, multiplicată fatidic la tiparniţa lumii. Oare nu cumva între învingători şi învinşi nu există decât o pojghiţă numită sensibilitate?

Henri Cartier- Bresson-The Eye of the Century

Toporașul albastru ( fragment din cartea ,,Inocența în stare de sclavie")

Treceam adesea pe strada Grânelor şi când ajungeam în faţa casei cu porţi albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simţind în creştet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau uşor şi eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar, doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic şi chipul rămânea în continuare nedesluşit.
E doar o părere,îmi spuneam uneori, îndreptând şi mai tare umerii, ca şi cum aş fi coborât de pe un podium.
Casa este imensă şi veche,pe la uluci, timpul şi-a aşezat amprenta tămâios-ruginie iar sus,sus,la mansardă grilajul are o broderie din veacul trecut.

Astăzi dimineaţă am ajuns din nou pe stradă,păşind  încet spre oficiul poştal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ‚,O clipă,o clipă!’’, am auzit glasul unei femei şi am întors capul, văzându-i faţa veştejită şi chipul aducând a portret de Van Gogh. ,,Intraţi o clipă ,vă rog!’’, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână şi introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. ,,Domnul vrea să vă vorbească!’’,mi-a spus, împingându-mă de data asta ceva mai uşor spre salonul cu uşă glisantă.
Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele,nu desluşeam prezenţa care îmi transmitea un fluid dintr-o lume trecută.  ,,Apropiaţi-vă!’’,mi-a dictat hipnotic ,de astă dată o voce cu un timbru grav ,bărbătesc, dar destul de cald ca să pot simţi un tremur ciudat în picioare.
Atunci l-am văzut. Era infirm,bătrân şi orb. Cu mâna stângă mi-a întins o ceaşcă de cafea şi o feliuţă de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deştepţi- am gândit pentru că aşa îmi spusese mie odată bunicul. ‚’’Carevasăzică aţi fost bolnavă.’’, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se uşor în ceaşca de sticlă. ,,De unde ştiţi?’’,am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul şi mi-a spus :,,De mult îmi doream să-mi citeşti chiar dumneata ceea ce scrii!’’.,,Scuzaţi-l ,e om bătrân,la 90 de ani…’’, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul şi cu glasul tremurat, străin parcă mie, am început să citesc. Omul şi-a scos ochelarii negri şi atunci i-am văzut ochii imenşi şi albaştri.

,,Dacă nu ai fi atât de slabă, ai fi chiar drăguţă!’’, mi-a spus, ţintuindu-mă cu privirea oarbă până în adâncul inimii.,,De unde ştiţi? Doar nu mă vedeţi!’’,am zis eu,sfărâmând şi ultima bucăţică de zahăr.,,Poate!’’, a răspuns, mulţumindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud dar suficient de elegant ca să nu şocheze.
M-am ridicat aproape ameţită şi omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul şi am păşit năucită în stradă.
Dintre degete, se ivea un toporaş fraged, albastru…încărcat de puritatea şi înţelepciunea unei vieţi petrecute într-un cărucior. Şi totuşi îmi părea mai fericit decât mine. ’’Poate,, l-am citat  în gând,îndreptându-mi spatele ca şi cum aş fi coborât de pe un podium şi aş fi primit cea mai frumoasă recompensă.
N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar însemna să forţez mâna destinului şi să mă întorc în timp pentru a doua oară…

©Francesca Woodman 

Fantasma de a exista (fragment din cartea" Inocența în stare de sclavie")

Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut  să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste, toţi scriitorii mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii peltice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam "Lupta cu îngerul"îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!
La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi,  când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?

Măsura înstrăinării

Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?
Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?
Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate. (fragment din cartea Inocența în stare de sclavie)

imagine- Eugen Atget

Răspunsul fără cuvinte

Într-o parte a lumii s-a născut un copil, printre miile de copii care aveau să fie fericiţi toată viaţa.
A mers la şcoală, iar părinţii iubitori au făcut din el un om mare. A absolvit facultăţi cât pentru cinci proşti, cu care să te iei la trântă, când vrei hârtii aşezate în ramă. Când treceai pe lângă el, trebuia să-ţi ridici cuşma ta  de ţăran. S-a însurat, a făcut prunci dolofani cu o muieruşcă bună de pus la rană. Omul nostru a avut un destin liniar. La moartea lui ,cineva a ţinut un discurs despre cumsecădenia locului şi în timp ce bulgării de pământ cădeau peste el , se auzeau doar cuvinte de laudă. Numai un cerşetor cu gura spartă s-a trezit vorbind aiurea: „Dar oare a avut suflet?,,- repeta zdrenţărosul. Bine că la întrebarea asta nu s-a mai sinchisit nimeni să răspundă, începuse ploaia şi lumea se grăbea să plece spre casă.
În altă parte a lumii, s-a mai născut un copil. Tatăl i s-a sinucis la vremea la care pruncul se căţăra prin copaci după mâţe pripăşite de aiurea.
Mama şi-a pierdut încetişor minţile  şi a uitat de copil. Cine să-l mai ducă pe la şcoli înalte? Poate că o fi  început vreuna şi chiar poate s-o fi isprăvit.  Nimeni nu ştie, cert e că a înţeles ce înseamnă mizeria şi a cunoscut cumplita cădere care îi este dată omului. Într-o zi, tot umblând pe căi bătătorite, l-a întâlnit pe Dumnezeu. „Ce plan ai cu mine, Doamne?’’, a întrebat. Tăcere. Domnul Dumnezeu nu dă răspunsuri în cuvinte. La un moment dat i-a venit timpul  să moară. Iar pe marginea gropii, un neica nimeni s-a trezit vorbind. „Se spune că omul ăsta l-a văzut pe Dumnezeu”. Se luminase parcă întreaga zare și nimeni nu ar fi vrut să mai  plece acasă. Murise, dar sufletul lui se simțea în verdele florilor, în albastrul cerului și în lacrimile oamenilor, lacrimi care păreau perle. (din cartea Inocența în stare de sclavie)

Robert Doisneau Photography 1951

Nesăbuința

April showers, c.1935 by Charles E. Wakeford

Acum închide-le pe toate și dă-le uitării. Ca și cum le-ai înmormânta. Jelește-le, udă-le ca pe florile de mireasă. Apoi trage capacul și pleacă. Doar știai că totul va fi așa. Doar știai că mușcătura de câine poate fi mortală. Ai acționat cu nesăbuință, crezând în demnitatea  omului, crezând  în prietenie, loialitate, în morală. Nu există. Trage capacul, udă-ți fața cu stropii de ploaie, scutură-te de scârbă și privește înainte. Găsește-ți locul. Trebuie să fie și locul tău undeva.