Secretul din pivniță

După ce a venit moșul cu barbă neagră și a terminat de lucrat pivnița, aveam, în sfârșit, unde să mă joc. Mama nu mă prea lăsa să cobor treptele. Sora cea mică a tatălui căzuse în beci și rămăsese șchioapă. Mă durea in piept când o vedeam. Așa că pivnița era cumva un loc în afara frontierelor. Dar acolo jos, după dalele de piatră, am găsit într-o zi un plic sau mai bine zis o bucată de ziar, împăturită cu grijă. În interior era o fotografie.
“N-o atinge! Să nu te vadă taică-tău”, a strigat mama.
Nu am înțeles de ce nu trebuia să o ating. Îmi ardea degetele? Mă îmbolnăveam?
Pe urmă am aflat că în fotografie era Bădia, fratele mai mare al tatei. Murise de tuberculoză, la 19 ani.
Se îmbrăcase în rochie de mireasă, în noaptea de Anul Nou. Băieții din sat au făcut o glumă și au aruncat mireasa în apa de la Mazlîc. Era în satul Pietrărie, un izvor ce-și arcuia neliniștea spre Iași de sute de ani. Bădia a mai trăit un an.
Nu înțelegeam de ce tata întorcea capul când vedea fotografia. De ce o atingea cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se sfărâme. Când plecau ai mei la Todirel, la părinții mamei, mă urcam pe dealul Repedea. Căsuța noastră era în coasta pietrelor rostogolite dinspre Dumnezeu. Luam cu mine și fotografia. O priveam ceasuri la rând, ca și cum identitatea mea s-ar fi transferat în alt timp.
Aveam o fotografie, o pisică albă și un sat, care îmi părea în întregime al meu. Tata mi-a spus că Bădia avea darul vorbirii. Adică restul sufereau de muțenie?- gândeam eu. Într-o zi, tata a venit, s-a așezat lângă mine și mi-a spus: “Comuniștii ne-au luat tot, nu mai poți să te joci în pădure. Nu mai am ce să-ți las. Asta e tot ce pot să-ți dau! E Bădia. E îngropat la Bârnova”. Mi-a întins fotografia care, da, în acel moment îmi ardea palmele.
Am căzut în viață de zeci de ori. Dar secretul din pivnița noastră mi-a dat întotdeauna putere. În fotografia asta stă ascuns tot ceea ce comuniștii nu au putut ucide. Darul vorbirii. Dacă închid ochii, într-o clipă, am totul, de la marea cea mare până la cele mai prețioase pietre. Inima mea e încrustată în cutele rocilor de pe dealul Repedea.

Dumitru Nițoaei

Palatul meu de cleștar

Bunicul se așeza întotdeauna lângă foc. ,, Un borș de găină mănânci, tataie?", îl întreba mama, bucuroasă că a venit bunicul tocmai dinspre pădurea Bârnovei.,, Țîrrrrrr!", se auzeau greierii îmbrăcați în costume de gală. ,, Răi mai erau rușii, Ileană", își începea bunicul istorisirea. Stăteam și îl ascultam pe bunicul până când lemnele din sobă deveneau cenușă. Bucătăria de vară era palatul meu de cleștar. Pe la cinci dimineața bunicul își lua caii, care știau singuri drumul. Cu inima cât un purice așteptam să vină ziua când caii vor necheza din nou la poartă și zece guri se vor sătura dintr-o biată găină. De câte ori în vis bunicul nu mă întreabă dacă am avut grijă de mama!
Fragment din cartea ,,Când tata avea tată"(Mălina Anițoaei)

Zâmbetul fratelui

După ce nu am bătut-o pe Mieluța, tata i-a spus fratelui meu să aibă grijă de oi. Fratele meu nu știa să râdă. Nici nu s-ar fi plâns de ceva. Se așeza pe iarbă și privea într -un punct fix. Era greu să pătrunzi în lumea lui. Până și oile stăteau cuminți și așteptau un semn, o mișcare. ,,Am să rup cartea cu dinții și am să văd lumea.", zicea mai mult ca pentru sine. Eu știam de atunci că fratele meu va muri tânăr.,,Na, băiatul lui Gheorghe e student. Mutul ăla o să fie domn!", cleveteau sătenii, cumva furioși. Fratele meu ducea oile în ocol, își freca mâinile cu o perie aspră și apoi își pregătea cutia cu pătrate. Piesele de șah dansau între mine și pădure . ,,Se întâmplă ceva în lumea asta, cineva trage firele!", îmi spuneam. Chiar dacă i-aș fi cerut fratelui meu să zâmbească el știa că a zâmbi este un preț prea mare pentru un copil de țărani. Fragment din cartea în curs de apariție ,, Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)

Un fir de argint

Nu știu când au cumpărat ai mei oile. Cu mult înainte de venirea mea pe lume. Erau șapte. Îmi amintesc și acum de fiecare în parte. Eram paznicul lor devotat. Aveam cinci ani și vorbeam cu ele vrute și nevrute. Mă scotea din sărite că una parcă zâmbea. Uneori rădea în hohote parcă de mine. M-a pus pe jar într-o zi fiindcă m-a alergat toată grădina. Atunci am lovit-o rău cu picioarele mele mici și neputincioase. Când am văzut că nu se împotrivește, am prins-o în brațe și am plâns în hohote pe blănița ei. ,, Mieluță, iartă- mă, tu ești mai bună decât mine!" ,,N-o mai lăsa în grădină, copchila ta n-are minte și bate oile", i-a zis tata mamei. Din ziua aceea am privit de departe spre ocolul oilor. Dar Mieluța venea cât mai aproape de mine. Acum nu mă mai privea batjocoritor. Din ochi i se prelingea un fir de argint.- fragment din cartea în curs de apariție
,, Când tata avea tată "

Un preț ca floarea de mai

Nu m-a salvat nimic de la singurătate
Nici parfumul gloriei
Nici iubirea pătimașă
Nici țara pe care s-o iubești ca un general în rezervă
Nici avalanșa tinereții
Nici verdele cărnos de mai
Nici amintirea duioasă a mamei mele
Dumnezeu stătea pregătit să se îndure
Dar iubirea pentru El nu m-a salvat de la singurătate
Am dat tot ce aveam pentru un preț de nimic
Doi bănuți mi-au rămas
Și degetele pline de

Dovinna în Christian Dior,1956

Cerneală
Și drumul
Și ironia
Eram sub acel pod când cădea Paul Celan
Eram fir de iarbă când murea Albert Camus
Credeam în Jean Paul Sartre și purtam rochia roșie
Un timp n-am fost eu
Aveam un zâmbet de împrumut
Și cheia numelui meu
Mă numeam într-un fel
Nu m-a salvat de la singurătatea nici lumea râzând în hohote
Nici plansul ei
Oricum numele nu-mi folosea la nimic
Dar bine că în orașul acesta oamenii citesc poezii
Și nu le iau în serios
Cărțile se rostogolesc de pe raft
Și eu trag linie

Mama mea purta batic

Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-şi aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi aminteşte de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?

Busuioc de provincie

Toamna îşi aruncă frunzele pe neşoptite, poleind cu auriul brun întregul oraş ce-şi caută parcă descumpănit identitatea. Dimineţile se reconturează într-o răceală uşor timpurie, cedând neputincioase în faţa implacabilului. În fiecare dimineaţă, în parcul din faţa Mănăstirii Bogdana, un bărbat fără vârstă, nebărbierit,cu hainele uzate şi trupul osos,  examinează o sticlă goală al cărui conţinut poate să fi fost sorbit cu voluptate în timpul nopţii. Cert este că în jurul orei 8.00, când trecătorii se grăbesc apatici spre slujbele lor, omul nostru posedă deja o infamă sticlă golită de conţinut. Pentru el starea aceasta pare a fi una dintre tragediile lumii. Of, Doamne, urmează o zi cenuşie în care trebuie să te trezeşti la realitate!- pare a spune bărbatul, jumătate revoltat , jumătate împăcat cu soarta. Ei, bine, ziua va fi plină de aventura căutării licorii, care îl va face oricum să uite totul - nevastă, copii, foame, părinţi morţi, şomaj… Şi câte altele nu ar fi de uitat!
Da, este ciudată şi oricum nedreaptă împărţeala lumii. Asta pentru că în vreme ce alte zeci sau sute de rădăuţeni trântesc plin de ei înşişi portierele maşinilor moderne, oricum cumpărate poate de la vreun talcioc, bărbatul din parc aruncă la coş sticla în care a fost băutura lui preferată. Zgomotul cu care aceasta se face ţăndări îl răzbună pentru toate lipsurile din lume. Câte nopţi nu a dormit? Câte nopţi a examinat atent şiretenia lunii? Câte nopţi şi-ar fi dorit să fi murit de mult? Nimeni nu ştie şi oricum pentru nimeni nu contează. Poate că în sinea lui a aflat deja care este esenţa vieţii acesteia, poate că în sinea lui a ajuns deja un înţelept şi totuşi pare nemulţumit de venirea toamnei. În curând va fi frig şi va trebui să caute alt loc în care să aştepte dimineţile,  pentru ca ritualul sticlei sparte să nu fie văduvit şi pentru că el ştie că odată ce ai intrat în vârtejul beţiei, nu te mai poţi întoarce!Te răsuceşti în hău şi poate că ai vrea să ieşi, poate că ai vrea să fii salvat… Însă oamenii râd de slăbiciunea ta şi nu pricep asta…
E toamnă, prieteni, într-un parc un bărbat îşi scrie povestea vieţii cu fiecare înghiţitură de tărie care îl coboară în vis. E o poveste destul de tristă, multiplicată fatidic la tiparniţa lumii. Oare nu cumva între învingători şi învinşi nu există decât o pojghiţă numită sensibilitate?

Henri Cartier- Bresson-The Eye of the Century