Fantasma de a exista (fragment din cartea" Inocența în stare de sclavie")

Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut  să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste, toţi scriitorii mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii peltice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam "Lupta cu îngerul"îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!
La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi,  când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?