Sub o lespede grea

Când a coborât din tren m-a luat de umeri şi m-a privit drept în inimă. Pentru întâia oară am simţit că nu mai pot ascunde spasmul ventriculelor. Ca la ecograf, când un medic miop, cercetând atent, clatină din cap şuierând acel ,,Daaa!”, despre care nu pricepeai niciodată dacă te condamnă la moarte. ,,Daaa!”, a zis şi el, prinzându-mi mâinile. Amprentele lui miroseau a mălin. Mai degrabă eu toată mă strânsesem în palmele lui .M-a tras în taxi şi îl aveam în faţă, aşa cum îl descoperisem pe afişe sau pe coperţile cărţilor. ,,Ah!”, am ţipat în interiorul meu. Căci, uitându-mă la el, nesăturându-mă de fiinţa lui, o clipă l-am pierdut sub roţile taxiului. ,,Tremuri, iubita mea!”, mi-a spus, neştiind că pentru mine el în fiecare clipă moare şi că învie tot de atâtea ori, ca un mort pe care îl crezuseşi sub o lespede grea şi-ţi apare deodată în prag şi rămâi paralizat de bucurie şi spaimă. Iar când m-a împins în holul hotelului, m-a învăţat să văd cu ochii lui. Uluită, mi-am dat seama de splendoarea luminii de care mă poticnisem ca de-o noapte covârşitoare. Am început să mă tem că-l voi pierde, grozav am început să mă tem, fir-ar al dracului, şi mi-am scos inima ca şi cum aş fi rupt zdreanţa de pe-o păpuşă. Îmi împletisem două codiţe din sufletele noastre, jucându-mă cu un ursuleţ împrumutat de pluş. ,,Nu-ţi fie teamă, iubitul meu”, i-am spus, ascunzându-i toate ridurile sub pernă. ,,Bătrâneţea e doar o oboseală, o să-ţi treacă”. Şi, deodată, aproape de noi sau chiar în noi, s-a frânt ceva. Nu ştiu, poate veioza sau chiar fereastra deschisă spre peretele îndoielii noastre, oricum, am simţit o tăietură în umăr şi am vrut din nou să fie linişte. ,,Ce fragil e totul!”, am spus. ,,Facil?”, s-a cabrat el, neînţelegând că mă iubeam cu un mort, căruia îi purtam greutatea pietrei pe care o dăduse la o parte. ,,Lasă-mă să te privesc”, a şoptit. Mi-am acoperit chipul, căci în adâncul sufletului meu mi-ar fi văzut unghiile pline de pământ. ,,Ai ochi de nebună”, a râs. ,,Tu eşti povestea lui Marquez; «Ochi de câine albastru»”. Întinsă pe pat, capul îmi căzuse din umeri, nu alta. Şi printre ridurile ascunse tăinuisem cuţitul din mângâierile mele. ,,Tu dormi în noaptea asta atât de abruptă !”, a ţipat el, lipindu-mi cu sărutări capul de trup, vitrificându-mă, reîntregindu-mă vertebră cu vertebră. ,,Cum mi-am pierdut eu capul, iubindu-te pe tine”, am plâns. Şi, când m-am trezit, încăperea se balansa limpede. Şi oricât aş fi căscat pleoapele, pentru ca întoarse înăuntru să nu-şi cerşească disiparea, oricât mi-aş fi masat tâmplele spunând ,,Nu, nu” dorinţa de a-l ucide era acolo, clară, intensă, adâncă. Căci, dacă aş fi văzut pata de sânge pe cearşaful alb, s-ar fi isprăvit cu disperarea de a-şi repeta de o mie de ori ,,Am şaptezeci de ani, iubito!”. Mult mai echitabil ar fi dacă ni s-ar lua totul dintr-o dată, gândeam. ,,Să fugim”, am tresărit. De fapt n-am vorbit eu, ci ucigaşa ,care îşi mai lăsa răgaz de căinţă. Şi mi-am dat seama că doi oameni mă urau: el şi femeia din încăpere, umbra din mine care îl preţuise mai mult decât îşi venerase Dumnezeul. Iar când ne-am despărţit în gară, eu, parcă, jumătate asasină, jumătate prostituată… ,,Eşti pură, iubita mea!”, a murmurat. Şi dacă frica s-a dislocat de stupoare, uram că se va întoarce cu pământ pe buze. ,,Daaa!”, a spus ca despre o sentinţă care te trimite la execuţie. Urcam în tren sau aveam să aştept în gară secole la rând? Acolo, pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul de a nu mai şti care eşti tu şi care este celălalt. Şi pentru ca această echivalenţă să fie suportabilă, ce mai contează o sută sau două de ani, când n-ai fost în stare să-ţi duci nici crima ,dar nici iubirea până la capăt?